Cozia Mountain Run 2012

Iul 03, 2012 | 2 comments | Ro Club Maraton, alergare, cozia, mountain, run

În ultima vreme concursurile de alergare apar ca ciupercile după ploaie. Dacă până în urmă cu 3-4 ani vara era un sezon mort pentru alergători, acum ai câte 2-3 concursuri la dispoziţie în fiecare week-end. Cele mai multe dintre ele sunt montane, iar acest lucru este explicat în egală măsură de temperatura de afară care ne goneşte de pe asfalt şi din oraşe, dar şi de frumuseţea muntelui, care exercită un soi de atracţie magnetică pentru mulţi dintre noi.

Şi mie îmi place muntele, însă nu sunt neapărat un fan al concursurilor montane. Cu toate acestea, am fost până acum la o mulţime de concursuri şi o să mă duc în continuare. Chiar în perioada asta se împlineşte 1 an de la “marea” mea aventură la Olympus Marathon, de care îmi voi aminti totdeauna cu un amestec de plăcere şi… durere.

Cozia Mountain Run este un proiect al unui coleg de club, Tudor Buţu, triatlonist, maratonist, alergător montan (anul acesta a fost la un concurs foarte dificil în Himalaya) şi nu în ultimul rând, un om foarte inimos, care a dorit să organizeze acest concurs pentru a strânge bani pentru un aşezământ social din Giurgiu.

Iată-ne deci în ziua de 30 iunie, în campingul de la barajul Turnu, la ieşirea din Călimăneşti, în faţa unui traseu montan pe masivul Cozia. Am avut posibilitatea să aleg între traseul Stânişoara, de 21 km, cu diferenţă de nivel de 700 metri şi traseul Cozia, de 30 km şi diferenţă de nivel 1700 metri. Comoditatea m-ar fi împins către cel scurt, însă m-au incitat vorbele lui Tudor, care mi-a spus că traseul Cozia este mai frumos, în special pentru priveliştea de la vârf, aşa că m-am înscris la acesta.

Mi-am propus să îl abordez relaxat, adică să îl parcurg într-un ritm suportabil, să fac poze şi să mă bucur de ceea ce urma să văd în jur. Oricât m-aş strădui, pe un astfel de traseu tot nu reuşesc să alerg decât foarte puţin, aşa că pentru mine a fost mai mult Cozia Mountain Walk (pe alocuri Jog).

Am ajuns cu jumătate de oră înainte de start la camping. Acolo era freamătul de dinainte de concurs. Ca de obicei m-am întâlnit cu o mulţime de cunoscuţi, bună parte şi din club. Ziua promitea să fie superbă, cu doar 2-3 nori răzleţi pe cer şi soare dogoritor (asta nu era bine, dar noi am alergat cel mai mult prin pădure, unde temperatura era perfectă). Unul dintre concurenţi n-a făcut “chef” de alergat povestindu-ne despre traseu, pe care îl parcursese cu câteva zile în urmă. Am reţinut doar esenţialul – urcare abruptă, coborâre foarte abruptă, vipere cu corn. Deci minunat.

Altimetria spune totul despre dificultatea acestui concurs:

Graficul trebuia sa se continue pana jos, pentru ca sosirea si startul au fost in acelasi loc, insa Garminul meu si-a dat obstescul sfarsit dupa 6 ore de munca intensa.

Asta e un filmulet pe care l-am facut filmand cu aparatul foto compact.

După start, o mică porţiune a fost pe drum obişnuit, plat, apoi imediat am intrat pe urcare, către Mânăstirea Stânişoara. Şi dă-i şi urcă. Oricum, urcarea asta a fost o glumă faţă de ceea ce urma, totuşi m-am trezit în vârful primului deal, în zona mânăstirii, destul de “solicitat”. Am făcut rehidratarea la punctul de control şi de aici drumurile se despărţeau. Cei de la semi plecau pe drumul lor către finiş, având în bună parte doar coborâre, în timp ce noi cu traseul Cozia urma să escaladăm masivul, până foarte aproape de nişte antene, care se văd mici de tot din Călimăneşti.

 Deja concurenţii se rarefiaseră mult. E un sentiment destul de ciudat să mergi singur prin pădurile de munte. Recunosc că nu mă simt în largul meu, obişnuit doar cu aglomerările urbane şi concursurile unde faci slalom printre alergători, ca să depăşeşti. Ştiam destule poveşti cu alergători care s-au rătăcit pe la alte concursuri montane, însă aici nu a fost cazul. Drumul era destul de greu de pierdut, dar chiar şi aşa, Tudor şi echipa de organizare marcaseră excelent traseul, încât la fiecare cotitură vedeai o bandă roşie. Pentru mine a fost foarte liniştitor acest lucru, pentru că în mod sigur nu mi-ar fi plăcut să hălăduiesc de nebun prin pădurea aceea, oricat de frumoasă ar fi fost.

In poza de deasupra se vede masivul Cozia de la baza, iar in varf, foarte mica, acea antena. Poza de jos e facuta chiar pe varful masivului, la baza antenei, iar ce se vede in vale este Oltul (+statiunile)

Urcarea până în vârf a fost chiar solicitantă. Eu mi-am luat beţele cu mine, iar asta m-a ajutat mult. Nu pot să zic că am avut sentimentul de “interminabil” ca pe muntele Olimp, dar şi aici mă tot întrebam cât naiba mai trebuie să urcăm, pentru că la un moment dat vârful părea destul de aproape, însă trebuia să o luăm mai pe ocolite ca să ajungem acolo.

Au existat și câteva porțiuni unde trebuia să te cațeri pe niște stânci, ținându-te de un cablu. Interesant.

După vreo 18 km parcurşi în vreo 4 ore, am ajuns în sfârşit la punctul de control din vârf. Mi-am făcut refill-ul şi m-am conversat puţin cu Oana, care era voluntar în acel punct.

Mă simţeam bine. Pe drumul de creastă, perspectiva se deschidea larg spre vale. Călimăneştiul şi Căciulata se vedeau foarte mici jos, iar Oltul era doar o dunguliţă. I-am rugat pe nişte cetăţeni care treceau pe acolo să îmi facă o poză. Unul a făcut un spirit de glumă, că cică sa facem poze cu Oltchimul cât mai există. Am râs cu poftă, dar cred că era de la oboseală și bucuria de a fi terminat cu urcarea, că altfel e o glumă destul de tristă…

Au urmat câțiva kilometri, nu foarte mulți, pe o coborâre ușoară. Apoi a început distracția. Panta a devenit din ce în ce mai abruptă. La un moment dat am călcat într-un șanț și am plonjat înainte. M-am ales cu niște zgârieturi destul de urâte pe gambe, ceea ce m-a făcut să regret că nu mi-am pus ciorapii de compresie, așa cum aveam de gând.

Coborârea a fost mai chinuitoare decât urcarea. Nu știu să cobor în viteză și nici nu am curaj să sar ca o capră neagră. Mai am nevoie de picioare, așa că prefer să cobor domol. Terenul era complet denivelat, plin de pietroaie, rădăcini, frunze, așa că fiecare pas putea fi o capcană. Am fost oricum mult mai încrezător decât la alte concursuri și asta s-a datorat încălțărilor. La această cursă am purtat pentru prima dată noua mea pereche de Salomon XT Wings2, pe care am luat-o în primăvară și cu care nu alergasem nicio cursă adevărată. Am avut ceva emoții înainte de cursă, pentru că mă așteptam să mi se încingă foarte rău picioarele de la GoreTex, însă spre surpinderea mea nu s-a întâmplat asta. M-am simțit 90% confortabil în ei. M-au rost puțin în anumite zone, dar nu dau vina pe ei, ci mai curând pe tălpile mele “fine” de bucureștean, neobișnuite cu potecile de munte. Am constatat și eu ce spuneau și alții, că la coborâre te cam bat la vârfurile degetelor mari, însă nu pot să zic că a fost ceva foarte deranjant. Oricum, diferența este enormă față de niște pantofi de asfalt, cu care simți orice pietricică și aluneci ca la nebuni.

Aproape de finalul concursului (și a puterilor) ne aștepta o noua provocare. La fel ca la Olympus, atunci când crezi că mai ai puțin și scapi, trebuie să urci din nou. Dacă nu îți gestionezi bine energia și nu știi despre această urcare, s-ar putea să fie dur, că organismul se cam revoltă să o ia de la capăt. Totuși ultimul deal a trecut repede și la un moment dat m-am trezit pe șoseaua de centură a Călimăneștiului, la câteva sute de metri de finiș. Alergarea pe șosea a părut mai ușoară ca niciodată, după atâta pantă și teren denivelat. Am intrat în camping și am făcut bucla finală spre poarta de sosire. Lumea aplauda și m-am simțit foarte bine, în ciuda faptului că am ajuns pe la coada clasamentului. Medalia primită a fost una cu totul deosebită – o farfurioară de ceramică, pictată manual de meșteri locali. Sunt tare mândru de ea.

Am reușit să închei aventura în 6 ore și 11 minute.

A fost o alergare reușită, mai bine zis un soi de drumeție prin locuri minunate.

Concursul meu nu s-a terminat în acel moment. Mai aveam doar o jumătate de oră până la cursa copiilor, unde țineam neapărat să participe și Antonia. Cu ajutorul organizatorilor am ajuns rapid la pensiune, am făcut un duș în mare viteză, am pregătit “concurenta” si am ajuns la zona de start cu doar câteva minute înainte de cursă.

Antonia și-a luat rolul foarte în serios și a alergat continuu cei 250 de metri, ajungând pe un fruntaș loc 2 – doar că numărat din coadă spre cap 😀 Se vede că îmi calcă pe urme. Oricum, cu medalia la gât era la fel de mândră ca și mine că a participat la această competiție.

Sunt foarte bucuros că Tudor a reușit să organizeze de nota 10 acest concurs, aducând încă o mare bilă albă clubului. Știu cât efort presupune organizarea unui concurs, câtă bătaie de cap și stres, însă atunci când vezi că ți-a ieșit bine, lumea e mulțumită și toți declară că vor veni și la ediția următoare, satisfacția anihilează oboseala și nemulțumirile apărute pe parcurs.

Ne vedem la anul!

15 Like

Acest articol a fost vizualizat de 3.643 ori.

Related Posts

Comments (2)

Leave a Comment!

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *