Am așteptat cu ceva emoție Maratonul Istanbul. Principala mea preocupare legată de acest concurs a fost una destul de stupidă: o să mai pot obține un rezultat măcar la fel de bun ca cel de la Oslo? Da, știu, e aiurea să gândesc așa, însă pentru mine rezultatul de la Oslo a însemnat mult și aproape că nu îmi venea să cred că e al meu, gândindu-mă în urmă la el. Așa că, cel puțin pentru confortul meu psihic, trebuia să se mai întâmple odată, ca să fiu eu sigur că  nu a fost doar o zi norocoasă.

Am continuat să mă antrenez cam la fel ca și până acum, adică destul de intens, cu multe antrenamente de sală și fără cine știe ce long run-uri. Am considerat ca fiind suficiente la acest capitol MIB-ul și Azuga Trail Race (care în mod normal n-ar fi avut ce să caute între două maratoane și așa destul de apropiate, pentru că solicitarea pentru organism este oricum mare… dar… nu pot sta de-o parte). Trebuie să recunosc că m-a cuprins o oarecare stare de oboseală către acest sfârșit de sezon, dar m-am ținut tare pe poziție, pentru că era ultimul concurs important și nu era cazul să mă înmoi tocmai acum. Anul acesta m-am antrenat așa cum nu s-a întâmplat niciodată în toată viața mea, dar nu neapărat pentru că am vrut să demonstrez ceva, ci pur și simplu pentru că m-am simțit bine și am putut. Dacă nu acum, atunci când? La 80 de ani?

Maratonul Istanbul este unul măricel, ajuns la a 35-a ediție. Este singurul care se laudă cu faptul că se aleargă pe 2 continente – practic startul se dă pe malul asiatic al Bosforului, se trece podul și apoi se aleargă doar în partea europeană a orașului. Am fost avertizat că traseul nu este ușor, având câteva urcări serioase.

Am luat primul contact cu concursul și orașul după ce am ajuns la aeroport și am mers direct la Expo, pentru a lua numerele de concurs. Acolo am gasit o expoziție destul de mare, unde spre deosebire de alte concursuri puteai să cumperi echipament la prețuri rezonabile. O impresie buna și la ridicarea kitului, doar tricoul nu a fost cine știe ce (nu că aș mai avea nevoie de încă un tricou la colecție).

Au urmat două zile de umblat prin Istanbul, dar despre asta o să povestesc mai târziu. Cert e că sâmbătă seara mă dureau deja picioarele, adică exact cum nu trebuie înainte de un concurs.

Pentru a ajunge la zona de start, în dimineața concursului trebuie să ajungi în Piața Taksim sau la Sultanahmet, două zone populare, pentru a merge cu autobuzele puse la dispoziție de către organizatori. Am ales Taksim, care îmi era mult mai aproape. Acolo am găsit un puhoi de oameni și am călătorit într-un picior în autobuz, până la start. Noroc că drumul nu a fost prea lung. Acolo m-am întâlnit cu mai mulți români, câțiva din Constanța de la clubul Sanasport, apoi cu Andrei, Adrian și Bogdan din clubul nostru. Atmosfera de dinainte de start era ușor diferită de alte concursuri, în sensul că puteai să îți cumperi covrigi și ceai de la vânzătorii ambulanți. Funny! Cu jumătate de oră înainte de start am mers să predau rucsacul cu echipament și am intrat într-o îmbulzeală îngrozitoare, pentru că parcaseră autobuzele foarte aproape unul de celălalt și toată lumea se agita să predea sacii. O greșeală organizatorică stupidă, care ne-a costat niște nervi. Ca să nu mai spun că unii concurenți au rămas cu sacii nepredați și au alergat cu ei în spate. Total aiurea, cred că o luam razna dacă mi se întâmpla mie…

În fine, a venit și ora startului. Frumos, s-a cântat imnul turcesc apoi la treabă. Doar că nu a fost așa ușor, pentru că s-a dat startul simultan și pentru cursele de 15 și 10 km, ceea ce a însemnat o nouă îmbulzeală pe pod. A trebuit să fac slalom printre alergători care nu se grăbeau, așa că primul kilometru a fost slab. Mă gândeam cu ciudă că nu e un început prea bun.

Noroc că în curând alergătorii s-au rărit și mi-am putut intra în ritm. Vremea era perfectă pentru alergare – răcoare și înnorat. În afară de primul pod, am mai avut câteva urcări mai mici și apoi una foarte serioasă pe la kilometrul 17-18. Partea bună era că mă simțeam foarte bine și aveam un ritm de vis, adică undeva la 4:34/km. Am trecut de prima jumătate undeva la 1:36-1:37.

A doua jumătate a maratonului a fost lungă și monotonă. Practic am alergat în jur de 9 km dus și 9 km întors pe o șosea pe malul mării. Acolo nu mai era nici țipenie de trecător. Doar noi, cu fețele noastre deja obosite și cu gândurile amestecate – tehnice, fiziologice, amintiri, prostii… De la 21 la 30 km am avut parte de soare în cap. Ritmul a început să se modifice puțin, totuși am menținut o medie de 4:37, ceea ce era încă bine. Am întors, intrând în ultimul sfert al maratonului. Aici am dat de altă distracție – vânt din față. Partea bună era că vântul avea o intensitate mult mai redusă față de cel din zilele precedente.

Bineînțeles, ca orice ultimă bucată de maraton, oboseala se instalează și nimic nu mai e amuzant. Nici măcar gândul că în locul toboșarilor, majoretelor sau formațiilor rock de la alte concursuri, aici am avut parte de slujba musulmană, ce se auzea din difuzoarele moscheelor pe ultimii kilometri.

Ritmul meu se alterase într-o oarecare măsură, însă per total stăteam foarte bine. Știam însă că ultima bucată este o urcare abruptă. Este complet aiurea să pui finișul în pantă, însă eu au vrut să terminăm exact la Sultanahmet, zona cea mai importantă din tot Istanbulul.

La kilometrul 41 aveam 3 ore și 14 minute. Am intrat în parcul de lângă Topkapi. A început urcarea. Am forțat cât am putut. Aici erau oameni pe tot traseul și am avut parte de o mulțime de încurajări, mai ales că scosesem stegulețul și se pare că oamenii sunt sensibili la așa ceva. Mai aruncam câte o privire la ceas, sperând într-o minune. Am reușit să termin în 3:21:00. Dacă nu era urcarea, aș mai fi rezolvat un prag, dar chiar și așa sunt foarte mulțumit. Este un timp pe care nici nu îl visam cu câteva luni în urmă. Oricum, mi-am mai îmbunătățit recordul cu 4 minute si m-am clasat pe locul 200 din aprox. 5000 de alergatori.

Seara ne-am întâlnit cu toată gașca la unul dintre multele restaurante din Istanbul, unde am stat pe divan și ne-am ospătat cu preparate tradiționale.

Per total, mi-a plăcut acest maraton și mai mult decât atât, mi-a plăcut orașul. Istanbulul este foarte bine caracterizat de o frază pe care am citit-o într-o revistă la hotel “They call it chaos. We call it home.” Cam asta este impresia, de haos – agitație, lume multă, forfotă, mii de magazine și restaurante. Pentru noi, românii, nu este chiar atât de șocant, pentru că într-o oarecare măsură cred că ne recunoaștem în acel stil de viață, însă cred că pentru vestici, și mai ales pentru nordici, este o altă planetă.

În Istanbul ai foarte multe lucruri de văzut și de vizitat, te întâlnești peste tot cu istoria lor, oamenii sunt amabili și dornici să te ajute (doar că nu prea știu engleză), se mănâncă extraordinar de bine, poți să îți satisfaci din plin dorința de shopping (dacă o ai) și nu te stresezi prea tare în legătură cu prețurile, pentru că totul este accesibil. Si in plus au foarte multe pisici pe strada, toate foarte frumoase si prietenoase 🙂

Nu știu dacă o să mai alerg vreodată maratonul de la Istanbul, însă în mod sigur mă voi reîntoarce pentru a  vedea și alte părți ale orașului și pentru a încerca alte feluri de mâncare.

Aici este profilul altimetric al cursei. Nu pare prea dificil, dar cand esti acolo, lucrurile se schimba.

Cateva imagini din calatoria noastra (click pe poze pentru a le mari):