De fiecare data cand sunt la o cursa de munte imi zic in minte “ce naiba caut aici, asta nu e pentru mine, nu mai fac altadata…” si alte chestii d-astea incurajatoare. Si, bineinteles, dupa fiecare cursa sunt super-incantat. Asa mi s-a intamplat si dupa Azuga Trail Race, una dintre cele mai frumoase curse de munte pe care le-am parcurs (ca de alergat, mai putin…).

Cursele de munte reprezinta o variatie necesara pentru orice alergator de sosea, asa cum sunt si eu. E practic altceva. E gura aia de aer curat luata dupa tonele de aer poluat respirate in oras. E bucatica aia de frumos de care simti nevoia, macar din cand in cand.  Nu sunt un impatimit dupa munte, insa as minti daca as spune ca nu ma simt incredibil de bine cand ajung acolo sus si vad muntii in zare.

Pe 19 octombrie, exact in ziua cand implineam 39 de ani, am luat startul impreuna cu alte cateva sute de alergatori, de la baza partiei Sorica, pe muntii Baiului. Habar nu aveam ce ma asteapta.

Cursa incepe calm, insa curand te trezesti la baza muntelui. Aici dai de prima urcare serioasa – vreo 600 de metri diferenta de nivel, pe vreo 2-3 km. Frumos, prin padure, insa tare greu. Incepuse un vant rece si temperatura scazuse simtitor fata de baza muntelui. Mi-am amintit de muntele Olimp, unde am alergat doar in tricou (aici macar am avut mai multe straturi), iar la varf erau vreo 2-3 grade…

Traseul era prin unele locuri plin de noroi. Destul de curand m-am murdarit ca porcul si m-am relaxat in aceasta privinta, pentru ca oricum nu aveam ce sa mai fac. Mai neplacute au fost bucatile de coborare prin padure. Coborarile reprezinta pentru mine adevarata provocare – fara ochelarii de vedere, cu lumina filtrata din padure, cu frunze pe jos si cu o tehnica de dificitara de coborare… Asa ca in loc sa alerg ca o capra de munte la vale, eu cobor ca o baba artrozata, pentru ca sincer, imi este teama sa nu imi rup picioarele. Si asta ma face sa pierd foarte mult timp.

Dupa ce am trecut pe langa o stana si 2-3 cabane, am terminat in sfarsit prima bucla de 20 km. Parca-parca ma tenta sa ma opresc aici. Medalie oricum primeam… M-am intalnit cu Victor la baza partiei Sorica. El terminase, eu mai aveam bucla de 7 km. Imi spune intr-un mod foarte incurajator ca ce urmeaza este “groaznic”… Ma uitam cu capul dat pe spate spre varful partiei. Alergatorii se vedeau ca niste furnici. Doar ca eu nu cedez asa usor, deci am plecat in tromba… rectific, mi-am urnit oasele mai batrane cu un an, pe poteca spre varf. Eram intr-o companie selecta: alergatori la fel de varza ca mine, care cu greu mai erau in stare sa scoata o vorba, un zambet, un oftat, o injuratura… orice. Mi-a luat vreo 50 de minute sa parcurg cei 2 km pana la varf. Inchin o oda betelor de trekking, o adevarata comoara in astfel de situatii. De la varf – acelasi peisaj mirific, recompensa perfecta pentru tot efortul depus. Nici cei 5 km pana la sosire n-au fost usori, dar macar au fost in coborare.

Am terminat in 4:33:23, dar mult mai obosit decat daca as fi alergat un maraton pe plat. M-am situat undeva pe la jumatatea clasamentului general. Nu sunt prea multumit de aceasta “performanta”, insa nici nu m-am fortat prea tare. Am preferat sa savurez peisajul si sa ma gandesc cu placere ca ard in avans caloriile din tortul care ma astepta acasa 😀

Va recomand Azuga Trail Race, macar tura scurta daca nu aveti experienta cu muntele. E un concurs frumos, bine organizat si o sursa minunata de amintiri.

Aici echipa Ro Club Maraton (Andrei, AnaMaria, eu si Cosmin)

2 kg de noroi pe Salomonii mei, care nu ma lasa la greu

Dupa bucla de 20 km, mai aveam chef de ras

Dar la final, nu

Totusi, dupa ce am primit medalia, da

Pana si Goagal si-a amintit ca a fost ziua mea 😀