Imi vine destul de greu sa scriu despre aceasta cursa. Probabil de aceea am tot amanat momentul in care voi povesti despre ea, desi au trecut aproape 3 saptamani de atunci.

Imi vine greu pentru ca a fost prea frumos si mi-e teama ca nu voi putea gasi cuvintele potrivite ca sa exprim corect emotiile pe care le-am trait in ziua de 6 august pe drumul de la Marasti la Marasesti, in ceea ce s-a numit Maratonul “Pe aici nu se trece!”.

Dar sa incep cu inceputul.

Ilie Rosu este un “personaj”. Daca o sa dai o cautare pe net, o sa gasesti 2 Ilie Rosu. Unul este cantaret de muzica populara (posibil sa stii cantecul “Fetele lu’ tata”), iar celalalt este “maratonistul cu steagurile”. Ilie al nostru este in mod evident, maratonistul. L-am cunoscut in urma cu cativa ani cand am alergat impreuna la Paris. Pe atunci nu o avea pe asta cu steagurile. Toata treaba a inceput anul trecut la Roma, cand am facut un parteneriat cu un club italian, iar Ilie a alergat cu steagul Romaniei si al Italiei. A fost o chestie inedita si am crezut ca va fi un incident izolat. Doar ca Ilie s-a indragostit de aceasta idee si din martie 2010 pana in august 2011 a alergat 25 de maratoane cu steagul Romaniei, adaugand la 15 dintre concursuri steagul tarii gazda, iar la altele steagul UE si steagul ONU. O nebunie, ar zice unii, insa treaba asta l-a facut rapid vedeta in lumea maratonului, fiind tinta aparatelor de fotografiat, subiect de articole in presa interna si internationala.

Ar fi putut fi suspectat ca o face doar din bravada si pentru a iesi in evidenta. Poate ca e si asta pe undeva, pe acolo, insa dl. Rosu chiar crede in ceea ce face, iar aceasta credinta puternica are forta sa se transmita si celor din jur. Multi dintre noi am inceput sa avem drapele cu noi la maratoane, si jur ca sentimentul pe care il ai trecand linia de finish cu tricolorul in maini, este minunat!

Dar sa revin. Prin mai-iunie, imi spune Ilie ca vrea sa organizeze un maraton intre Marasti si Marasesti, in memoria ostasilor cazuti, bla-bla (zic eu in mintea mea…). Ok! Sa fie sanatos. Realitatea e ca din cand in cand mai apare cate unul care are cate o idee pe care mi-o comunica in calitatea mea de presedinte al Ro Club Maraton, in speranta ca eu o sa o preiau si o sa o pun in practica. Doar ca lucrurile nu stau asa. Ce nu au inteles (inca) unii este ca actiunile clubului sunt facute de oameni. Cand Ro Club Maraton organizeaza ceva, inseamna de fapt ca niste oameni se ocupa efectiv de asta. Asa ca nu e suficient sa lansezi o idee si sa te astepti ca “entitatea” Ro Club Maraton sa o puna in practica. Trebuie sa iti asumi implicarea pana in panzele albe si poate, subliniez “poate” atunci Ro Club Maraton se va implica.

Asa ca initial n-am dat prea mult credit ideii d-lui Rosu, pentru ca efectiv nu aveam niciun chef sa imi iau pe cap inca o problema. Doar ca timpul a trecut si am vazut cum ideea lui Ilie se incheaga. Si mi-a placut.

Mi-a placut in primul rand faptul ca am vazut ca Ilie si-a asumat rolul de “manager de proiect”. N-a asteptat sa ii organizeze altcineva maratonul.

Dupa ce m-am intors de la Olympus Marathon am inceput sa il iau la intrebari, cum e cu aia, cum e cu ailalta… Nu eram decis daca voi participa si eu, dar in mod sigur vroiam sa il sustin. Pentru ca mi-am dat seama ca e un proiect facut din suflet, nu pentru bani sau alte considerente, iar asa ceva vezi mai rar in zilele noastre. Erau inca destul e multe aspecte lasate in aer. M-am consultat cu colegii din conducerea Ro Club Maraton si am decis sa folosim niste fonduri pentru a-l sustine efectiv. In afara de asta, am inceput sa alerg impreuna cu el dupa medalii, tricouri, diplome, izotonice. M-am ocupat si de grafica acestora. Au fost cateva ore bune de munca, dar am facut-o cu placere.

Decizia mea de a alerga a venit in momentul cand citind pe forum postarea unui coleg, Alex, mi-am adus aminte ca bunica imi povestea despre doi unchi de-ai ei care au murit in Primul Razboi Mondial. In acel moment, am primit doza de motivatie pentru a alerga acest supermaraton (pentru ca a avut 46 km, adica cu 4 km mai mult decat un maraton obisnuit). Aveam nevoie de ceva care sa ma determine sa fac acest pas, pentru ca in niciun caz nu mai doream sa alerg un maraton, mai ales in luna august.

Nu voi regreta niciodata ca am luat aceasta decizie, pentru ca a fost cea mai frumoasa cursa la care am participat vreodata!

Fac o paranteza. Despre patriotism.

Nu stiu ce este patriotismul… Mi-am dat seama de asta, gandindu-ma mai bine in zilele de dinaintea acestui maraton. Sa fie bla-bla-ul ieftin cu care eram intoxicati pe vremea comunistilor? In mod sigur, nu. Am prins comunismul pana la varsta de 14 ani, deci suficient sa imi dau seama ca tot patriotismul declamat sforaitor atunci, nu avea nicio valoare. Iar dupa ce comunismul s-a dus, ce a urmat? O perioada seaca, in care patriotismul a fost ultimul lucru la care ne-am mai gandit. Pentru ca oamenii care au condus si conduc aceasta tara au facut tot ce au putut ca sa ne uram si sa ne detestam tara. Nu e vorba de munti, mare, campii etc, ci de ideea de natiune. Asa ca imi pare rau sa o spun, dar contactul meu cu notiunea de “patriotism” a fost unul foarte firav, aproape inexistent. Si regret asta.

Ii sunt recunoscator lui Ilie Rosu pentru ca m-a facut sa reconsider ideea de patriotism. Sa ma gandesc la ea. Macar atat. Sa imi reamintesc ca exista si aceasta notiune. Maratonul “Pe aici nu se trece!” m-a adus mai aproape de aceasta problema, atat de importanta, esentiala pentru o natiune, si care in Romania se afla adanc ingropata sub mormane de mitocanie, marlanie, manelism, bogatie nesimtita cu lant de aur de un deget si mertzan de jdemii de euro la poarta, vanzare de tara engross si endetail. Of!

Ah, am uitat sa va spun ca Ilie este colonel in rezerva. Este important. Probabil ca in vremurile actuale, militarii sunt singurii care mai au legatura cu ideea de patriotism. Eu sper ca Ilie sa ajunga general. Merita cu prisosinta acest grad, iar eu voi plesni de mandrie sa am un prieten general, cu care ies dimineata in IOR la ora 8,30, sa bagam cateva ture de lac.

Asadar, am plecat vineri din Bucuresti cu masina mea, plina de prieteni – Liviu, Danut, Adrian si Alex. Veselie mare pe noi. Am ajuns seara in Marasti. Un sat linistit, unde nici GPS-ul nu mai arata corect drumul. Cartierul general era stabilit in curtea bisericii. Aer curat, liniste, verdeata. Usor, usor s-au adunat toti maratonistii. Am avut chiar si kituri de concurs, ca la orice competitie serioasa – tricou oficial (microfibra, branduit special pentru concurs), numar de concurs, produse Isostar. A avut loc o sedinta tehnica cu totul atipica, plina de discursuri si cuvinte frumoase, paste delicioase gatite de “coana preoteasa” si vin rosu de Panciu. Eram o mana de oameni, ne cunosteam intre noi si ne simteam bine.

Pe la 11 noaptea am plecat la culcare, fiind gazduiti de un localnic. Daca tot urma sa alergam in amintirea ostasilor cazuti in 1917, ne-am facut incalzirea dormind in niste conditii demne de acelasi an, cu wc in curte si lucruri antice si destul de insalubre… Dar am supravietuit.

La ora 4,30 noaptea (sau dimineata) s-a dat desteptarea. Ne-am echipat rapid si am mancat cate ceva. Era inca noapte afara cand ne-am adunat in fata bisericii. Preotul satului, un tip tanar si simpatic a aprins tortele cu care urma sa alergam din Marasti si Marasesti. Apoi am plecat spre mausoleul din Marasti. Daca aveam niste cagule albe, am fi aratat ca o grupare din ku-klux-klan, pornita sa arda vreun nigga’.

In fata mausoleului atmosfera a fost chiar sobra. S-au spus rugaciuni, s-au sfintit steagurile si am cantat imnul national. Cursa noastra urma sa fie un omagiu adus soldatilor romani care s-au jerfit pentru tara. Oare noi am fi dispusi sa facem acelasi lucru? Nu stiu. Dar sincer, nici nu vreau sa aflu.

Dupa un strigat de lupta “hip-hip-ura”, startul a fost dat si am plecat pe lungul drum catre Marasesti. Era 6 dimineata. Sambata. Lumea dormea. Aerul era tare si linistea ne inconjura (cu exceptia unui porc, care a guitat isteric pe durata intregii slujbe, dar cica porcii sunt sensibili la muzica si incearca sa cante si ei cu oamenii… zice-se…).

Cu o seara inainte hotarasem sa alergam in pluton. Cu toate acestea, curand dupa start, cativa dintre alergatori s-au distantat. Era de asteptat ca se va intampla asa, insa totusi a fost cam prea devreme. Eu am nimerit intr-un grup cu alti 3 alergatori si am alergat o buna bucata de drum asa. A fost extrem de placut. Ma simteam incredibil de usor si plin de energie, desi nu dormisem decat vreo 5 ore. Ritmul alergarii era relaxat, asa ca puteam sta de vorba si face glume. Drumul era liber si bun. Aveam din nou sentimentul minunat ca sunt exact acolo unde trebuie sa fiu.

Kilometri treceau unul dupa altul si nu ii simteam. Pe la km 17 am avut de urcat o panta destul de abrupta, de care ne speriasem in ziua precedenta, cand am venit din sens invers. Totusi nu a fost chiar atat de ingrozitoare. Dupa ce am trecut de ea, a urmat doar coborare. Am trecut pe langa monumentul inaltat in amintirea Ecaterinei Teodoroiu. Imi amintesc povestea ei dintr-un film. Acum de ce nu se mai fac astfel de filme? (intrebare cat se poate de retorica…)

Prin Panciu lumea se trezise. Deja era cam 8 si putin. Oamenii ne priveau mirati sau pur si simplu ne ignorau. Nu aveau nici cea mai mica reactie. Singurii care ne-au mai incurajat au fost soferii de pe drum. In Panciu am reusit sa prind din urma plutonul in care se gasea Ilie, impreuna cu alti cativa alergatori. M-am tinut dupa ei un timp. Imi mergea extraordinar de bine. Ma miram ca nu am acea senzatie de sfarseala si lipsa de energie, pe care o experimentasem la multe alte maratoane.

Grupul s-a oprit la cimitirul ostasilor germani sa aprinda o torta si acolo. Simteam ca daca ma opresc nu imi va fi bine, asa ca mi-am continuat drumul. Linia dreapta a drumului ma linistea si imi dadea putere. Imi plac extraordinar de mult maratoanele in linie dreapta, cand pleci din punctul A si ajungi in B. Din punctul meu de vedere, este maratonul ideal.

Simteam ca am aripi la picioare si ma indreptam vertiginos spre Marasesti, cand zborul mi-a fost “frant” la Tisita, unde in fata monumentului i-am intalnit pe doi dintre colegi care si ei o luasera inainte. A trebuit sa ma opresc si sa astept grupul lui Ilie, timp in care muschii mei au inceput sa se raceasca si sa intre in starea “post-maraton” (adica dureri etc). Ne-am pozat si in fata monumentului si am plecat mai departe spre mausoleul din Marasesti.

Mai aveam 4 km din cei 46. Afara era deja destul de cald, iar alergarea era pe marginea drumului national. Noroc cu masina politiei, care ne-a insotit tot drumul. Colegii din grup aveau steaguri si torte aprinse. Drumul devenea tot mai greu, insa mausoleul se profila in zare. Am intrat in curtea mausoleului printr-o laterala si am facut un tur complet. Era multa lume acolo, venita cu ocazia comemorarii a 95 de ani de la acel 6 august 1917. Am urcat treptele mausoleului in aplauzele acestora si am patruns in interiorul lui. Parcursesem 46 km intr-un timp foarte bun si ma simteam foarte bine. Eram obosit, nimic de spus, insa momentul era de-a dreptul inaltator.

Au urmat discursuri, medalii, strangeri de mana, diplome, felicitari. Eu le-am luat interviuri colegilor mei, iar ce a iesit puteti vedea in filmul de mai sus. Alti colegi au dat interviuri si la presa locala. Am fost intampinati de o multime de autoritati locale, toti bucurosi ca pot sa raporteze un astfel de eveniment in “ograda” lor. Sentimentul general era de multumire si satisfactie. Toti simteam ca am facut ceva deosebit – nu neaparat pentru altii, cat mai ales pentru sufletul nostru.

A urmat o masa oferita de un restaurant local, primirea a nu mai putin de 5 diplome (fiecare organizatie implicata ne-a oferit cate o diploma), iar eu m-am ales cu o cupa pentru Ro Club Maraton, pe care am primit-o cu mandrie, in primul rand pentru ca cei mai multi dintre alergatori au fost oameni din club, si in al doilea rand pentru ca eu unul am contribuit efectiv la realizarea acestui maraton care a iesit foarte bine. Si asa cum se spune: planul bine-ndeplinit, face omul fericit!

Nu pot sa inchei inainte de a adresa multumiri, Oscar-style: corpului meu ca e suficient de rezistent incat sa pot participa la astfel de evenimente, lui Ilie Rosu, un om deosebit, colegilor din Ro Club Maraton, care sunt mereu gata sa dea curs unei invitatii aparent nebunesti ca asta, autoritatilor din Vrancea si asociatiei ARPIA, care chiar s-au straduit sa iasa bine acest maraton, oamenilor inimosi din Marasti, care s-au ocupat de noi.

Va recomand sa cititi povestea acestui maraton spusa chiar de initiatorul ei, Ilie Rosu – click aici.