Am alergat până acum 24 de semimaratoane “oficiale” și încă multe altele la antrenamente, pe care n-am stat niciodată să le număr. Așa cum am mai spus, semimaratonul este cursa mea preferată – suficient de scurt încât să îmi permit să alerg la capacitate (aproape) maximă, suficient de lung încât să simt că a fost cu adevărat o cursă. Chiar dacă voi continua să alerg maraton, cel mai probabil pregătirea mea principală o voi orienta către semimaraton.

Semimaratonul Bucuresti este fratele mai mic al MIB-ului, însă eu cred ca va deveni chiar mai important decât acesta, pentru că are probe mai accesibile și deci are șanse să atragă tot mai mulți oameni care poate că nu se încumetă să alerge maraton, însă pot face față unui semi sau unei curse de 10 km. Anul acesta, la a 2-a ediție, au participat 1500 de oameni doar la semimaraton și încă alți mulți la cursa de 10 km și la ștafete. Spre deosebire de anul trecut, când a fost foarte cald (începutul lunii iunie), la ediția de anul acesta a fost extrem de cald (jumătatea lui mai). Cred că organizatorii vor ajunge să se suprapună cu Gerarul nostru, ca să fie siguri că nu vor avea 30 de grade în ziua cu concursul…

Dar să lăsăm o clipă semimaratonul. În urmă cu 5 ani, pe vremea aceasta, primeam cu emoție actele care atestau înființarea Ro Club Maraton. Aveam un club. Întrebarea era: cum procedăm? Istoria e lungă. Au fost momente frumoase și altele mai puțin frumoase (dar mult mai puține), multă muncă și bătaie de cap, o mulțime de realizări, o mulțime de prieteni și cunoștințe noi. Așa au trecut 5 ani. Iată-ne în această poză, o parte dintre cei din Ro Club Maraton, înainte de semimaraton. La mulți ani!

Fotografia a fost facuta de Marian Mocanu, prietenul nostru care detine www.photo-marathon.ro.

Înapoi la semimaraton. Lume multă în Piața Constituției. Lume multă și la standul nostru din Expo. Am început să îmi fac încălzirea, pentru că mă temeam că fără măcar un kilometru alergat înainte de cursă o să mă doară șoldul și nu o să pot lua startul așa cum vroiam. Afară era deja foarte cald, vreo 22 de grade. Total aiurea pentru anduranță. Prognoza se adeverea și știam că la ora 11, când voi fi aproape de final, o să ajungă la 28-30 de grade. Mi-am băut activatorul (Energy Shot de la Isostar), un produs care pe mine mă ajută la modul obiectiv.

Fac o paranteză ca să povestesc despre micul dejun înainte de cursele mele, pentru că am fost întrebat de multe ori. În acea dimineață am mâncat înainte de a pleca de acasă 4 biscuți Belvita Start cu 2 lingurițe de dulceață de mure (făcută în casă) și un iaurt Activia (300 ml, simplu). Cu vreo jumătate de oră înainte de start am mai mâncat 4 biscuți și o banană. Nu neapărat de foame, ci pentru a mă asigura că nu o să simt niciun moment senzația de foame în timpul cursei, așa cum s-a mai întâmplat uneori. În plus, am mai băut 500 ml de băutură izotonică (Power Tabs, noua variantă Cola, tot de la Isostar). Am mai luat și o capsulă cu săruri, pentru că îmi oferise o mostră amicul meu de la runningshop.ro (aici am încălcat principiu de a nu încerca ceva nou înainte de o cursă, dar m-am gândit că nu o să pățesc nimic de la niște săruri). Mai luasem și suplimentele pe care le iau în mod obișnuit, adică complexul de vitamine și minerale, acizii grași omega-3, protectorul pentru articulații. Eram, deci, blindat. În plus, aveam la mine 2 geluri, pe care l-am și luat la kilometrul 10 și 15 (lucru pe care nu îl fac în mod obișnuit la semimaratoane, însă de această dată am simțit nevoia și m-au ajutat foarte mult). Fac paranteza parantezei: eu folosesc astfel de suplimente și le recomand și altora, dar asta nu înseamnă că nu puteți concura și fără. E alegerea fiecăruia să procedeze așa cum vrea și cum îl duce capul.

Așadar, cu combustibilul eram pregătit, moralul era bun, vremea era frumoasă, dar extrem de caldă. Am intrat în zona de start și așa cum se întâmplă de fiecare dată, m-am întâlnit cu o mulțime de prieteni. E partea cea mai frumoasă a concursului. Freamătul dinaintea startului, râsete, glume, concentare. Apoi la treabă!

Am început în forță. Vrei, nu vrei, te ia valul. Câțiva amici care știu că de atâta timp mă străduiesc să cobor sub 1:40 mi-au atras atenția că o iau prea repede și că risc să mă tai în scurt timp, mai ales că ne ardea soarele în cap. După 2 kilometri am urcat puțin ritmul spre 4:40/km. Știam că îmi trebuie un ritm mediu de 4:44/km pentru a coborî sub 1:40. Totuși mă simțeam prea bine pentru acest ritm. Teoretic, abordarea inteligentă este să faci “negative splits”, adică să alergi mai încet prima jumătate, pentru a conserva energie și apoi să alergi mai rapid pe a doua jumătate, pentru ca în final media să fie acolo unde vrei tu. Doar că mie nu mi-a ieșit niciodată faza asta. Dacă am început lent, am terminat și mai lent. Așa că am zis că o să risc și o să alerg tare la început și văd eu ce se mai întâmplă spre final. Sincer, mă așteptam să crăp pe ultimii kilometri… Era prea cald. Anul trecut am suferit rău din cauza căldurii și am făcut o cursă foarte proastă.

Doar că de data asta mi-a mers foarte bine. Am trecut de jumătate zburdând. O țineam pe un ritm incredibil (relativ la experiențele mele anterioare, bineînțeles). Bulevardele erau pustii. Nimeni nu ieșise pe stradă să ne încurajeze. Cu toate acestea, pe la stadion, un bun prieten mi-a ieșit în cale și asta m-a ajutat ca o gură de aer rece. Sau ca sticlele cu apă pe care mi le-am turnat în cap și care parcă mă împingeau de la spate.

Am început să accelerez. Eram entuziasmat să văd că pot să fac asta, în ciuda așteptărilor mele. A urmat urcarea de pe Calea Victoriei, destul de dificilă și apoi lunga linie de pe Splai. Era foarte cald, însă nu vroiam sub nicio formă să încetinesc. Se prefigura doborârea nenorocitei de bariere de 1:40, care mă chinuia de ceva ani.

N-am reușit să sprintez pe final, pentru că oboseala și căldura își lăsaseră amprenta, dar totuși am menținut un ritm constant. Am trecut linia de sosire la 1:37:49. Foarte, foarte încântat și mulțumit!

Am reușit un PB în condiții atât de nepropice măcar unei curse decente. Și mai trebuie spus ceva. Din nefericire, semimaratonul de anul acesta a fost mai lung cu 4-500 metri față de distanța standard (21,1 km). Este o chestiune regretabilă, pentru că nu e o cursă oarecare. Cam toate GPS-urile au înregistrat aceste valori, iar dacă există vreo suspiciune că a fost ceva cu sateliții, chiar și foot pod-urile au spus la fel. După ceasul meu, distanța a fost de 21,56 km. Așa că uitându-mă pe analiză, la 21,1 km am trecut la 1:35:40… Dar ce contează, atâta timp cât timpul oficial este cel anunțat de organizatori… Pentru mine contează totuși, pentru că dacă elimin și factorul temperatură ambientală, timpul meu probabil ar fi fost altul… nici nu vreau să speculez cât. Rămâne doar să demonstrez asta data viitoare, în condiții mai bune, atât în privința temperaturii, cât și a distanței cursei.

De ce am avut acest salt calitativ? Nu, n-am luat-o pe scurtătură 😀 Probabil că răspunsul are legătură cu kilogramele de “balast” pe care l-am dat jos de curând, cu antrenamentele de pistă pe care le-am făcut în ultimele luni (deși nu foarte multe) și cu dorința mea de a depăși acest prag idiot.

Nu știu dacă o să mai reușesc pe viitor, dar sper să se întâmple, mai ales că acum știu că pot.

Ziua a continuat foarte bine: am băut șampanie împreună cu colegii de club, pentru a marca cei 5 ani de club, și apoi am făcut voluntariat la cursa copiilor.

Aci sunt inregistrarile cursei. Prima este cea de pe siteul firmei care a facut cronometrajul, a doua din analiza GPS-ului meu. Asa cum se vede, ritmul mediu este diferit – 4:38/km fata de 4:32/km… Se pare ca diferenta de lungime a fost provocata de “Dorel”, care a pus marcajele aiurea la 2 intoarceri in ac de par, ceea ce a lungit nepermis de mult traseul. Dar ce mai conteaza acum…? A se remarca faptul ca am reusit totusi sa fac negative splits si ca am teminat pe locul 83 din 1500 de concurenti. Deci, da! 😀

Analiza mea: