Exista cateva maratoane pe care orice pasionat TREBUIE sa le alerge, mai devreme sau mai tarziu. Parisul este unul dintre acestea si pot acum sa o spun cu toata increderea, dupa ce am trait experienta unui maraton extraordinar, care mi-a adus satisfactii deosebite.

Nu stiu daca l-as fi ales chiar acum. Dupa Berlin – un maraton la fel de mare si excelent organizat, as fi preferat ceva mai mic, insa sortii au ales Parisul prin perspectiva faptului ca la doua zile diferenta trebuia sa fiu la Lausanne la sediul Comitetului International Olimpic. Asa ca am cautat rapid un maraton in zona si nu mi-a venit sa cred cand am gasit Parisul, la doar 4 ore de mers cu TGV-ul. Dupa ce am anuntat pe forum ca voi merge la Paris, inca 6 colegi de grup au fost tentati de aceasta idee si s-au inscris. M-am bucurat foarte mult, pentru ca e mult mai “fun” sa mergi in grup, decat sa te duci si sa alergi de unul singur si apoi sa nu ai cu cine sa diseci pe toate partile cursa.

M-am pregatit destul de bine pentru aceasta cursa si acest lucru s-a vazut. In ciuda unei ierni destul de friguroase, am reusit sa alerg destul de multi kilometri. Teama mea cea mai mare era legata de venirea pe lume a Antoniei (eveniment extrem de fericit in viata noastra – sa nu se inteleaga altceva) in noiembrie. Ma gandeam ca imi va fi foarte greu sa mai fac si antrenamente, insa am reusit sa le strecor printre tinut copii in brate, joburi si alte treburi. Momentul critic a venit insa la sfarsitul lui februarie, cand tatal meu a incetat din viata, fara ca nimeni sa se astepte la asa ceva… Poate ca unii m-ar putea critica pentru faptul ca am continuat sa ma antrenez sau ca am mers la maraton, insa asa cum spunea un prieten care a trecut de curand prin acelasi eveniment nefericit ca si mine, alergarea devenise singura certitudine in acea perioada. Poate nu chiar singura, cel putin pentru mine – familia, fetele mele… toate lucrurile bune care ma inconjoara. Totusi alergarea a ramas felul meu de a fi cu mine insumi, momentul meu de echilibru si incarcare. In martie am alergat de doua ori mai mult decat in februarie sau ianuarie si asta nu neaparat pentru ca ma gandeam la maraton, ci pentru ca vroiam sa scap de alte ganduri si imagini.

O perioada am incercat sa ma tin de un program de antrenament structurat, insa trebuie sa marturisesc ca nu am reusit. Viata mea este suficient de complicata incat sa nu pot face un anume antrenament, asa cum scrie in program, intr-un anume moment. Asa ca m-am antrenat la libera inspiratie. In martie am facut o multime de alergari lungi, dintre care una de 30 km impreuna cu cativa prieteni. Mi-a prins extrem de bine aceasta alergare, pentru ca aveam o senzatie de teama legata de alergarea inca unui maraton. La Berlin mi-a fost greu; am suferit in a doua jumatate a cursei si am terminat extrem de obosit. Gandul ca voi trece inca odata prin aceleasi senzatii acoperea amintirea momentelor frumoase din cursa sau dupa aceasta. Asadar, antrenamentul de 30 km mi-a redat increderea, pentru ca am constientizat faptul ca pot sa termin fara probleme cursa. Imi aduc aminte ca dupa ce am terminat antrenamentul de 30 eram usor ametit si bineinteles obosit, insa as mai fi putut sa alerg 12 km (respectiv 2 ture de Herastrau), daca mi-as fi pus in minte sa fac acest lucru.

Un alt lucru care a facut diferenta la acest maraton a fost strategia de suplimentare. Am inceput din timp sa iau antioxidanti, ginseng si alte sustinatoare ale imunitatii. Mai mult decat atat, am inceput sa folosesc un shake proteic pentru recuperare dupa antrenamente. Insa cel mai mult cred ca a contat incarcarea cu carbohidrati, pe care am inceput-o asa cum imi propusesem, cu 7 zile inainte de cursa, folosind un carboloader de la Sponser. De asemenea, am avut la toate antrenamentele lungi geluri cu carbohidrati si am observat exact timing-ul care mi se potriveste, asa ca am stiut exact cand sa le iau in cursa, ca sa obtin beneficiul maxim. Consider ca m-a ajutat si doza de Activator (tot de la Sponser) pe care am luat-o chiar inainte de cursa. Una peste alta, consider ca din punct de vedere nutritional am facut cam tot ce se putea ca sa dau randament maxim.

Pe de alta parte, chiar cu 2 zile inainte cursa am experimentat (din nou) valabilitatea vorbei “de ce ti-e frica, nu scapi”. Mai exact, m-a lovit viroza. Credeam ca am scapat, dupa ce toti din jur fusesera bolnavi, insa nu a fost asa. Bine totusi ca am prins faza de debut a bolii. Am luat startul cu dureri in gat si nasul ca un robinet stricat, insa mult mai rau a fost dupa cursa, cand oricum functia imunitara are de suferit, asa ca toata luna aprilie am tusit si m-am simtit ca naiba.

Revenind la maraton, trebuie sa spun ca m-a ajutat faptul ca alaturi de mine au fost prietenii mei, Cosmin si Ilie, cu care am stat, dar si Viorel, Dan si Gabi, cu care m-am vazut inainte si dupa cursa.

Doua vorbe si despre expo – asa cum ma asteptam, expozitia ce a insotit maratonul a fost una foarte mare si plina de lucruri tentante. Este extraordinar sa vezi la un loc toate firmele renumite de echipament sportiv.

In sfarsit a venit si magica dimineata a maratonului. Dupa ce cu o seara inainte ne pregatiseram cu grija echipamentul de alergare, dimineata am avut grija sa mancam un mic dejun consistent si sa ne asiguram ca toate detaliile sunt puse la punct. Ca sa nu fiu perfect linistit, am avut proasta inspiratie sa imi trec “soricelul” cu care se prinde chip-ul la picior, prin gaurile adidasului, in loc sa il prind de siret, asa cum se face… Nu stiu ce m-a gasit. Cert e ca am realizat ca ma strange si a trebuit sa gasesc pe cineva care sa aiba un obiect taios cu care sa imi scot chip-ul si sa il prind la siret.

Am plecat catre Arcul de Triumf, cu sperante si emotii. Bulevardele din jurul Arcului erau pline de oameni. O forforta imensa. Ca si alte dati, si acum am avut sentimentul ca ma gasesc exact acolo unde trebuie si i-am multumit lui Dumnezeu pentru asta. Am mers sa ne lasam bagajele la vestiare si am reusit sa ne pierdem de Ilie (nu era prea greu, printre 37000 de oameni). Impreuna cu Cosmin am inceput sa ne facem incalzirea pe niste strazi laterale. Nu stiu ce simtea Cosmin, insa pe mine incepusera sa ma curpinda emotiile. Timpul se scurgea repede catre momentul startului, asa ca ne-am indreptat si noi catre zona de start. Bulevardul era ticsit cu oameni. Abia se putea intra in zona se start. Desi ma inscrisesm pentru 3:30, probabil ca providenta m-a condus in zona de 3:45 – un timp mult mai realist pentru posibilitatile mele actuale.

Frematam si in acelasi timp eram foarte calm. Nu stiu cum sa explic. E un sentiment aparte. Pe langa pregatirea fizica, aveam setarea mentala potrivita pentru a accepta cei 42,2 km. Pentru ca acesta este secretul maratonului. Mintea trebuie sa vrea; corpul oricum poate (evident, daca esti antrenat).

Maratonul acesta l-am alergat intr-un fel de transa. Am fost extrem de concentrat. Pot sa spun ca nu imi amintesc bucati intregi din traseu, pentru ca “privirea” mea era indreptata spre interior, catre senzatii si ganduri.

Start in maratonul Paris! Trec minute bune pana depasesc si eu linia de start, dar nu ma grabesc nicaieri. Mi-am propus sa nu ma grabesc. In general, mi-am propus sa nu ma mai grabesc. In fond, to acolo ajungem. Conteaza de fapt cum parcurgi traseul dintre start si sosire. Si in maraton si in viata. (uite cum maratonul m-a transformat intr-un filozof…).

Asa cum se intampla totdeauna, primii 10 km sunt ireali. Parca plutesc. Nu simt nici cel mai mic disconfort si ma stapanesc sa nu alerg mai tare decat ar trebui (e adevarat ca nici nu prea pot, din cauza inghesuielii si a “dopurilor” ce se formeaza uneori, in special in zonele de alimentare). Las in urma Arc de Triomphe si alerg fericit pe Avenue de Champs-Elysees. Nu am picioare, am aripi. Trec pe langa Place de la Concorde si Muzeul Louvre si apoi ajung in Place de la Bastille. Am timp sa ridic ochii catre monumentele celebre si sa ma bucur de moment, apoi revin la cursa. Ceasul imi arata ca mentin o diferenta de 3-4 minute fata de targetul meu de 3:30. Ma pacalesc cu gandul ca o voi recupera in a doua jumatate a cursei, desi stiu ca nu va fi asa (inca nu am experienta pentru asa ceva).

Kilometrii trec relativ usor. Inca nu simt nimic deosebit. Corpul meu functioneaza ireprosabil. Sunt putin dezamagit de faptul ca la punctele de alimentare nu exista bauturi de rehidratare, ci numai apa, zahar si fructe. Dar pana la urma e bun si zaharul. Am cateva geluri la mine, dar le pastrez pentru mai tarziu. Alergam prin padurea Bois de Vincennes, pe langa un castel. Peste tot lume multa care ne incurajeaza. Dupa ce trec de kilometrul 15 observ ca tricoul meu alb este patat de sange si nu imi vine cred. Imi pusesem banda adeziva pe sfarcuri ca sa evit frecarea de tricou. Si atunci, ce naiba se intampla? Misterul l-am dezlegat dupa cursa, cand am observat ca din neatentie mi-am pus niste Urgo discret, in loc de cel rezistent la apa… Asa ca a cazut dupa un timp, iar eu aratam la finish de parca ma injunghiase cineva in piept…

Dupa ce am trecut de padure, ne intoarcem din nou in oras. La semi eram inca in forma foarte buna. Mentinusem acea diferenta de cateva minute si inca speram sa recuperez pentru 3:30. Dar nu a fost asa. Am inceput sa pierd cateva secunde bune la fiecare kilometru si ma indepartam tot mai mult de acel obiectiv cam prea ambitios. Trecem si pe langa catedrala Notre-Dame, cam pe la kilometrul 25-26. Sunt inca foarte bine. Pregatirea isi spune cuvantul. Abia dupa kilometrul 30 a inceput sa apara acea oboseala grea, cu care trebuie sa te lupti ca sa termini cursa. Atmosfera din jur imi sustine moralul. Trecem prin tuneluri lungi si toata lumea striga. Este incredibil. Imagineaza-ti un tunel lung, plin cu oameni care striga cat pot “aaaaa…”, doar pentru placerea momentului. E ca un val ce te curpinde si caruia nu poti sa iti rezisti (probabil pare o prostie, dar daca ai fi fost acolo, sigur ai fi strigat si tu).

In fine, trecem si de Tour Eiffel. Oboseala incepe sa isi spuna cuvantul. Pe la km 32 observ un stand cu Powerade si ma realimentez cu pofta. Nimic nu e mai bun la kilometrul 32 decat un pahar de ceva dulce, rece si albastru. Pe urmatorii kilometri incetinesc in mod evident si asta ma demoralizeaza putin. Sunt foarte concentrat si imi fac tot felul de calcule. Trecem prin Bois de Boulogne si stiu ca mai e foarte putin pana la sosire. La kilometrul 40, paradoxal, imi revine pofta de alergare. Dupa calculele mele imi dau seama ca am sanse mari sa termin sub 3:45, ceea ce e oricum foarte bine. Trec de borna 41. Imi spun ca voi avea destul timp sa ma odihnesc peste cateva minute, dar acum trebuie sa dau tot ce pot. Incep sa sprintez si corpul ma asculta. Incredibila senzatie. Parca storc ultima urma de energie din mine, dar reusesc sa alerg mult mai repede decat o facusem pe ultima jumatate de maraton.

Si trec linia de sosire in 3:44:06.

Desi ma dor toate, sunt coplesit de bucurie. Am reusit sa trec de un nou prag psihologic. Sunt putin mai aproape de 3:30. Si am mai adaugat un maraton si o medalie la “colectie”.

Pentru cei care vor sa aleaga maratonul Paris, nu pot decat sa ii incurajez sa o faca. Este o cursa de exceptie, care merita a fi alergata cel putin odata in viata.

Am alergat acest maraton cu gandul la tatal meu, care mi-a insuflat dragostea pentru sport si m-a crescut cu atata dragoste. Dumnezeu sa-l odihneasca!

Daca vreti sa vedeti mai multe poze de la Maratonul Paris, click aici