Atmosfera dinaintea unui concurs are ceva aparte. Toată lumea freamătă de nerăbdare, se agită, se mişcă, se încălzeşte, îşi aranjează echipamentul, îşi ia la revedere de la însoţitori, discută cu cei din jur. Oamenii sunt veseli, bine dispuşi, arată bine. Este un loc şi un moment care îţi dă dependenţă, pentru că nu ai cum să nu te simţi şi tu bine printre ei.

Acelaşi sentiment l-am avut şi pe 7 septembrie, în spatele liniei de start a Semimaratonului Budapesta, aşteptând alături de alţi 7400 de alergători startul unei competiţii ajunsă la a 28-a ediţie. Printre aceşti alergători veniţi din toate colţurile lumii, au luat startul şi 45 de români, ceea ce ne plasează în topul 10 al naţiunilor cu cei mai mulţi participanţi. Adevărul e că numărul ar putea fi chiar mai mare, ţinând cont că suntem atât de aproape de Budapesta, în special cei din vestul ţării. Probabil când vom avea şi noi nişte autostrazi, transportul va fi mai facil şi pentru cei din est. Aşteptăm cu interes acel moment.

Mi-am programat Budapesta ca pe un ultim antrenament intens înainte de seria de maratoane din această toamnă. Cred că e o strategie bună şi o verificare utilă să alergi jumătate de maraton (în regim de concurs) înaintea unei curse lungi, astfel încât să îţi poţi ajusta mai precis aşteptările pentru ceea ce va urma.

Am avut aşteptări mari de la acest concurs şi din fericire în cea mai mare parte lucrurile au ieşit aşa cum am vrut. A fost prima dată când am luat startul din zona A (roşie, în cazul acestui concurs), adică acolo unde sunt cei mai rapizi alergători. Timpul pe care îl obţinusem la Semimaratonul Bucureşti în iunie îmi dădea speranţe că pot alerga cu un pace de 4:30/km, ceea ce teoretic însemna că voi termina la 1 oră şi 35.

Ne-am aliniat pe una din aleile parcului din spatele Heroes’s Square. Dimineaţa era plăcută, cu vreo 15 grade Celsius, ceea ce înseamna că la umbră era perfect pentru alergare. Din păcate, cea mai mare parte a cursei a fost în plin soare, iar temperatura a crescut spre 25 de grade, ceea ce a însemnat o solicitare mai mare pentru organism. Am luat startul în forţă şi după 600 metri am intrat în Heroes’s Square, o piaţă foarte frumoasă în centrul căreia se află Millenium Monument, iar arcadele ce o flanchează sunt formate din statui de regi. În faţa pieţei se deschide bulevardul Andrassy, un soi de Calea Victoriei, cu clădiri vechi şi frumoase. Bulevardul coboară uşor, deci cumulat cu euforia startului eşti tentat să alergi mai repede decât ritmul stabilit. Aşa se face că am alergat primii 2 km într-un ritm suficient de tare încât să mă ţină în faţă pacemakerilor de 1:30. Mă gândeam că sunt tare, dar curând mi-am dat seama că nu e un ritm realist şi am redus uşor. Baloanele roşii au trecut pe lângă mine, însă o bună parte din cursă le-am văzut undeva înaintea mea, semn că nu se depărtaseră prea rău.

Între kilometri 2 şi 3 am trecut pe lângă Opera House, o clădire care îţi aminteşte de opera din Paris, Palais Garnier, iar acest lucru se explică simplu prin faptul că e o versiune mai mică a acesteia. De fapt, toată zona e destul de  semănătoare cu Parisul, aşa că dacă noi nu ne mai putem mândri că avem Micul Paris la Bucureşti, vecinii unguri ar putea. Deşi am mai fost la Budapesta, acum am avut ocazia să mă plimb mai mult şi am remarcat cât de multe clădiri istorice au, ce bine sunt conservate şi îngrijite, spre deosebire de Bucureşti unde bună parte din patrimoniul arhitectural a fost distrus de comunişti, iar ce a rămas nu e prea bine pus în valoare. Trist.

Kilometrul 4 a marcat urcarea pe Chainbridge (Lanchid sau Podul cu Lanţuri), primul pod permanent peste Dunăre, care a fost inaugurat în 1849. Pentru unguri este un simbol foarte important.

De aici a început alergarea pe lângă Dunăre, ceea ce a însemnat practic mult soare. M-am concentrat asupra cursei, încercând să mă menţin constant la 4:30. La un moment dat a venit lângă mine un alergător şi m-a întrebat dacă sunt Şerban. L-am recunoscut pe Sandor, cu care cred că mă cunoşteam doar după Facebook până acum. Am alergat un timp împreună, apoi el s-a dus mai în faţă şi m-am abţinut să nu îl urmez, pentru că mi-aş fi ieşit din ritm.

La kilometrul 8 am traversat din nou Dunărea, de această dată pe Liberty Bridge, un pod inaugurat la sfârşitul secolului 19 de către împăratul Franz Joseph. Alergarea pe malul dinspre Pesta a fost cea mai lungă linie dreaptă, aproximativ 5 km. Ca şi la Bucureşti a avut la final o întoarcere în ac de păr, ceea ce este foarte plăcut pentru că poţi să vezi pe cine ai în faţă şi în spate, iar dacă îi cunoşti, poţi să te saluţi. Această linie lungă este şi o bună ocazie să vezi, ce-i drept din alergare, o bună parte din obiectivele turistice ale oraşului. Mai întâi am văzut Citadela, aşezată pe dealul Gellert, de unde poţi avea o perspectivă foarte frumoasă a întregului oraş. Apoi am trecut prin dreptul Castelului Buda, care se vede în depărtare sus pe un deal. Pe la kilometrul 12 am trecut prin dreptul clădirii Parlamentului, construit pe la 1900 în stil neo-gotic, parţial distrus la sfărşitul WWII, şi acum refăcut complet. Am avut ocazia să îl vizitez şi în interior – interesant în special pentru că ai ocazia să vezi coroana regilor, sceptrul, bula şi sabia, simboluri foarte importante pentru maghiari.

Revenind la cursă, ultimii kilometri se aleargă prin oraş, înapoi spre Heroes’s Square. Deja căldura şi oboseala îşi spuneau cuvântul. Pentru că pierdusem secunde importante la urcările pe poduri şi spre oraş, media mea era de 4:31. Am accelerat cât am putut spre finiş, însă n-am reuşit să recuperez prea mult. Am terminat cursa în 1:35:19, ceea ce oricum este un record personal care m-a bucurat enorm (se vede şi în poze). Era frumos dacă reuşeam să cobor sub 1:35 măcar o secundă, însă las pe data viitoare.

Nu pot să nu remarc faptul că distanţa a fost fix 21,1 km pe ceasul meu, şi fiecare marcaj de kilometru a fost acolo unde trebuia, aşa că explicaţiile cu sateliţii, gps-ul imprecis etc. nu stau în picioare.

Am primit o medalie frumoasă, reprezentând o aripă – asta pentru că sponsorul principal a fost Nike. Cred că este o cursă care merită alergată, aşa cum este şi maratonul Budapesta care va avea loc în octombrie. M-aş bucura ca numărul românilor să fie mai mare la acest concurs, aşa cum şi numărul maghiarilor la maratonul Bucureşti să crească. Este normal să se întâmple aşa. De exemplu, la maratonul Copenhaga, cei mai mulţi sportivi străini erau nemţi (la Berlin erau mulţi danezi, dar nu chiar cea mai numeroasă naţiune, pentru că acolo vin foarte mulţi americani).

În încheiere vă las cu un filmuleţ de la acest semimaraton.