In urma cu trei ani alergam la Atena primul meu maraton adevarat (primele 2 alergate in Romania le consider de “incalzire”). Mi s-a parut greu. L-am terminat stors de vlaga si chiar ma gandeam ca nu voi reveni prea curand pe traseul ce leaga localitatea Marathon de Atena. Doar ca atunci nu stiam cateva lucruri importante, cum ar fi faptul ca in 2010 se vor celebra 2500 de ani de la celebra batalie de la Marathon, unde s-a nascut legenda care ne impinge pe noi de la spate sa alergam 42,195 km; de asemenea, nu stiam ca voi face parte din primul si cel mai mare club al alergatorilor din Romania si ca voi veni impreuna cu alti 29 de romani in Grecia, pentru a alerga pe urmele lui Pheiddipides.

Asa cum era de asteptat, in 2010 locurile la Maratonul Clasic Atena s-au terminat foarte repede. Noi am avut o bafta chioara, data de faptul ca Gabi, colegul nostru de club a vrut sa testeze varianta de inscriere in grup si a facut un cont pe siteul organizatorilor, dupa care a uitat de el. Cand nu mai speram sa existe vreo sansa sa participam, ne-am trezit cu un mail de la greci care ne intrebau daca mai vrem sa facem ceva cu acel cont comun. Bineinteles, lumea s-a mobilizat imediat. Una peste alta, am format un grup numeros si foarte entuziast.

Avand experienta cu maratonul de la Roma unde am alergat in tricouri speciale, la sugestia lui Dan am facut si aici niste tricouri “de gala”, avand scris mare pe ambele fete Romania, plus mesajul nostru “We run for the spirit of the marathon”, ceea ce este foarte adevarat.

Ca de obicei, am avut emotii si inainte de acest maraton. Dupa ce mi-am revenit putin dupa tot efortul de la MIB (nu cursa in sine, ci tot ce am facut pe langa – expo, proiect etc) am inceput sa imi adun gandurile pentru Atena. Inca dinainte de MIB incepuse sa ma doara piciorul stang, iar dupa MIB durerile au continuat cu intensitate crescuta. Asta s-a adaugat la anxietatea generala pe care o resimt inainte de un maraton – practic ma gandeam daca o sa pot sa alerg, mai ales ca acest maraton este unul dificil, cu multa urcare.

Am plecat spre Atena impreuna cu o parte din colegii de club. Unii deja erau acolo, altii urmau sa soseasca. Eram cu toti nerabdatori sa luam parte la acest eveniment istoric.

La Atena m-au asteptat sora mea si mama, aflata in vizita la ea. Pentru mine a fost mai simplu decat pentru ceilalti, pentru ca am avut cazare, transport si ghid “particular” 😀

De la aeroport am plecat imediat spre Zappeion, o cladire impresionanta unde a fost organizata expozitia aferenta maratonului. Spre deosebire de 2007 cand expo a fost dezamagitor de saraca, acum erau numeroase standuri, plus cateva expozitii istorice, evident pe tema maratonului. In plus, o forfota de oameni, printre care si colegii mei. N-am apucat sa vad mare lucru din expo in acea zi, dar am revenit sambata si am vizitat pe indelete. Din pacate am ratat doua lucruri importante – un show in seara de vineri, unde invitat de onoare a fost marea noastra campioana Constantina Dita-Tomescu; al doilea, intalnirea clubului la expo, unde au fost facute poze (sora mea sta la vreo 40 km de Atena, deci nu mi-a fost usor sa ma deplasez cand vreau eu). De la expo mi-am luat Adidas Adizero Boston, pe care abia astept sa ii testez. Sunt doar putin mai grei decat Adizero CS, cu care m-am impacat extraordinar de bine (am alergat 4 maratoane in ei).

In seara de sambata, incarcat cu emotiile de rigoare, am mers sa dorm la Rafina, o localitate destul de aproape de Marathon, unde locuieste sora cumnatului meu. Mi-a prins bine ca am mers cu baietii la un bar sa vedem derby-ul campionatului lor, intre Olympiacos si Panathenaikos – habar n-am daca am scris bine, important e ca au batut “ai nostri” (respectiv Panathenaikos).

Duminica dimineata m-am trezit in forma. Vremea era perfecta – senin, soare, nu foarte cald (desi spre pranz a inceput sa fie cam cald). Am mers in Marathon si am patruns in marea de alergatori. Era un balamuc de nedescris. La 8 trebuia sa ne intalnim pe stadion, pentru a face poze de grup. M-am intalnit cu colegii. Frematam de nerabdare. Purtam toti tricourile speciale si eram foarte distincti printre toti ceilalti alergatori. Printre noi, neobositul purtator de drapele, dl. Rosu, decisese sa faca nota distincta si sa poarte un alt tricou. Eu consider ca atunci cand consideri pe cineva prieten, trebuie sa fi direct cu el si sa ii spui ce gandesti, asa ca i-am spus ca ar fi fost frumos sa respecte si el unitatea de grup, asa cum au facut-o toti. Se pare ca nu i-a picat prea bine acest lucru. In unele situatii trebuie sa alegi – esti cu grupul sau esti singur. In fine, sunt lucruri minore, dar care deranjeaza…

Am intrat in marea de oameni aflati pe culoarul de start, impreuna cu Andrei. Acolo l-am intalnit pe dl. Grapinoiu. Ritmul nostru este destul de apropiat asa ca am decis sa alergam impreuna. Imi aduc aminte de vocea ragusita a speakerului care a dat startul. Ca la toate maratoanele mari, am depasit linia de start dupa cateva minute.

Am pornit intr-un ritm bun. Totul parea sa fie ok. Imi iesise perfect temporizarea alimentatiei, astfel incat nu resimteam niciun fel de discomfort abdominal.

Inca de la inceputul cursei am primit incurajari de la spectatori aflati in numar mult mai mare decat in 2007. Acesta a fost un element extraordinar. Aproape pe tot traseul iesisera localinicii pentru a aplauda alergatorii. Am auzit de nenumarate ori “Bravo Romania!” A contat atat de mult faptul ca aveam scris pe piept cuvantul “Romania”. Multi ofereau alergatorilor crengute de maslin; o bucata de drum am alergat si eu cu o crenguta in mana si chiar mi-ar fi placut sa trec linia de sosire cu ea, dar la un moment dat a inceput sa ma incomodeze si am aruncat-o.

Primii 7-8 km au fost absolut ok. Alergam alaturi de Andrei si ne bucuram ca avem un ritm bun. Ne propusesem sa alergam sub 5’/km, pentru ca oricum aveam sa incetinim cand incepea urcarea. Andrei, mai exuberant decat mine, dadea mana cu oamenii si ii saluta pe toti 🙂

Apoi a inceput urcarea. Panta acestui maraton nu e ingrozitor de abrupta (avand experienta concursurilor de la Moieciu si Ciucas, acum stiu ce inseamna abrupt si ce nu); partea proasta e ca se intinde pe aproape 25 km. Din cand in cand mai exista si bucati de coborare, care sunt o adevarat binecuvantare.

Acesta e profilul altimetric al cursei.

Imi aduc aminte cat de rau m-am chinuit in 2007; e adevarat ca atunci eram mai putin pregatit, nu aveam cine stie ce strategie de antrenament, insa cred ca de aceasta data au fost si alte lucruri care au contat. M-a ajutat mult faptul ca am alergat aproape toata cursa cu Andrei si cu dl. Grapinoiu. Exista momente in concurs cand iti vine sa o lasi balta, nu neaparat sa abandonezi, dar sa reduci ritmul sau sa mergi, insa atunci cand alergi cu cineva te ambitionezi sa mentii ritmul, mai primesti o incurajare, mai dai o incurajare… Al doilea element care a contat mult a fost publicul. Oamenii ne multumeau ca alergam acolo. Nu mi s-a mai intamplat sa aud multumiri la martoane, iar aici am auzit o multime. Grecii se mandresc cu maratonul. E un soi de brand al lor, si se bucura ca strainii vin in numar mare sa alerge.

La kilometrul 16 m-am intalnit cu Maria, sora cumunatului meu, care mi-a pasat o fiola de Activator. Ma declar fanul acestui produs. In paranteza fie spus, cursa a fost foarte bine alimentata cu de toate – apa, izotonic, geluri, cola, banane etc. Un mare “bravo” pentru greci!

Am trecut destul de proaspat de jumatatea cursei. Greul l-am resimtit dupa kilometrul 25. Alergam in continuare cu cei doi colegi. Dupa kilometrul 30, Andrei a suferit o crampa musculara si a inceput sa incetineasca ritmul. Eu depasisem oarecum faza grea si simteam ca pot, mai ales ca intrasem deja in zona de coborare. Am alergat cativa kilometri putin sub ritmul pe care simteam ca pot sa il sustin, in special pentru a nu-l lasa pe Andrei in urma. Dl. Grapinoiu mentinea cam acelasi ritm cu mine. Pe la km 38 am facut niste calcule si ne-am dat seama ca daca o tinem intr-un ritm apropiat de 5’/km avem sanse sa trecem linia de sosire sub 4 ore. Cu regret pentru Andrei care suferea din cauza crampei musculare, am marit ritmul. Ultimii 4 km i-am dus aproape de limita maxima, gandindu-ma doar sa termin odata. Din nou, a contat extrem de mult faptul ca am alergat impreuna cu dl. Grapinoiu, altfel probabil as fi fost tentat sa reduc viteza.

Spliturile mele.

Intrasem deja pe bulevardele largi din Atena, dar nu mai vedeam nimic in jur, decat ceasul care imi arata cum se scurg secundele.

A fost o adevarat binecuvantare cand am intrat pe stadion. Am scos steagul si l-am fluturat deasupra capului, trecand linia de sosire la 4:02, dar timp real 3:58.

Nu numai ca mi-am imbunatatit timpul cu mai mult de 20 de minute fata de 2007, dar am terminat mult mai “verde” decat atunci. In afara faptului ca ma durea destul de tare piciorul, nu aveam nimic altceva. Atmosfera de pe stadion era extraordinara. M-am intalnit cu familia si cu cativa dintre colegi. Medalia primita a fost una cu adevarat deosebita. Grecii si-au dat silinta sa iasa totul foarte bine.

Mi-a parut rau ca nu am putut ramane pe stadion sa ma intalnesc cu restul celor din club, dar eram legat de familie.

A fost o incheiere de sezon foarte frumoasa, de care imi voi aminti mereu. Toate concursurile au ceva aparte, insa acesta a fost unul care nu se uita. Sunt foarte multumit ca mi-a iesit asa cum imi doream, din toate punctele de vedere.

Daca vreti sa vedeti mai multe poze, click aici.