N-am stat pe ganduri cand am fost rugat sa promovez acest concurs pe www.maraton.info.ro, insa am chibzuit mult inainte sa ma inscriu. Nu am experienta cu cursele montane. Sunt un alergator de sosea. Totusi multi dintre prietenii mei si colegii de club merg la astfel de concursuri, asa ca am zis ca as putea sa incerc si eu. Am inceput cu Ecomarathon la Moieciu, unde am alergat crosul de 14 km si mi-a placut. Aici la Cheia, am avut sansa sa alerg un semimaraton montan. Sunt inca prea “mic” pentru un maraton intreg.

De fapt, nu ma sperie efortul, urcatul sau muntele in sine, ci am o temere pe care o voi marturisi public – mi-e frica sa nu ma ratacesc 😀 Asta e. Am o problema cu simtul orientarii si gandul ca as putea sa o iau aiurea pe creasta muntelui, m-a facut sa stau in cumpana daca sa merg pe Ciucas sau nu. Am ales sa “da” si nu voi regreta niciodata. Ca sa o spun de la inceput, e cam greu sa te ratacesti pe acolo, pentru ca nu sunt prea multe drumuri marcate, iar marcajele sunt foarte clare si bine facute.

Asa ca iata-ma impreuna cu fetele la Cheia, o statiune pe care o stiu din copilarie, pentru ca mi-am petrecut verile la Maneciu Ungureni, comuna de care tine si Cheia din punct de vedere administrativ. Am avut bucuria sa regasesc o statiune bine intretinuta si cu destul de multi turisti. Insa nu statiunea conteaza prea mult, ci ceea ce este in jurul ei, respectiv muntii Ciucas, care sunt incredibili.

Ca de obicei, in noaptea de dinaintea cursei am dormit pe unde scurte din cauza emotiilor. Cu o seara inainte fusesem la sedinta tehnica, din care nu intelesesem mare lucru – se auzea prost, iar hartile respective nu imi spuneau mare lucru.

Dimineata zilei de sambata era superba. Soare, senin, muntii se vedeau clar in zare. M-am echipat de lupta, respectiv cu noul meu hydro-bag (adica un rucsacel care are si o punga cu o teava, in care iti pui apa sau altceva si bei in timpul cursei) si betele de trekking (fara de care as fi murit la urcare). Eram si eu in randul lumii cu aceste accesorii, printre atati alergatori montani. Doar pantofi speciali de trekking nu mi-am luat, si le-am cam simtit lipsa, mai ales la coborare.

Ne-am adunat la start, unde m-am intalnit cu o multime de cunoscuti, printre cei 350 de concurenti. Eu eram pregatit sa filmez cu o camera foto compacta, lucru pe care l-am si facut. Oricum nu ma interesa prea tare timpul pe care urma sa il scot. E clar ca am pierdut niste (zeci de) minute bune oprindu-ma sa filmez, sa scot si sa bag aparatul etc. Dar eu zic ca a meritat si acum am o amintire frumoasa a acelei curse.

Dupa vreo 2 km de alergare pe sosea si prin padure, pe plat, a inceput corvoada. Adica am urcat cam 1 km in altitudine. Panta a fost nemiloasa. Daca nu aveam betele, probabil ca imi dadeam sufletul pe acolo (exagerez, bineinteles, ca doar eram inconjurat de o multime de alergatori fara bete). Multele zile de ploaie isi lasasera amprenta – noroi gros, dar cel putin nu foarte moale. Am urcat o portiune lunga de cativa kilometri prin padure. Pe aici nimic spectaculos, dar la un moment dat am iesit pe creasta. De aici a inceput frumusetea. Am urcat pana la 1883 metri si apoi am mers pe creasta. Nu am cuvinte sa descriu frumusetea peisajului. Mi-ar trebui mult mai mult talent literar, asa ca las imaginile sa vorbeasca.

Am fost permanent inconjurat de alergatori, asa ca nici vorba de teama de ratacire. Dupa vreo 8-9 km mi s-au terminat rezervele de apa din rucsac. Intalnirea cu primul punct de control a fost o usurare. Am “supt” vreo 5-6 pahare de bautura de rehidratare Sponser si am simtit cum mi se incarca bateriile. Asta mi-a folosit pentru coborare, care a fost lunga si dureroasa. Cand vezi atata panta, iti vine sa iti dai drumul pe ea si sa alergi ca nebunul. Ok, o poti face daca esti un alergator montan cu experienta si ai incaltari adecvate. Doar ca eu nu puteam bifa nici una, nici alta. Riscam sa cad in bot sau sa imi sucesc picioarele pe vreo piatra. Asa ca am coborat cu grija si cu sprijin in bete. A nu se intelege ca mergeam ca un batranel in baston – am alergat destul de tare, insa nu la fel ca Adi Bostan, castigatorul maratonului, care a trecut la un moment dat pe langa mine ca rapidul prin gara. Zburda pe o panta abrupta, fara bete, fara ezitare si se indrepta spre finalul maratonului, pe care l-a terminat cu mult inainte ca eu sa termin proba de semi. No comment. Adica, ba da: bravo Adi!

In fine, dupa destul chin (placut) ajung la Cabana Muntele Rosu unde mai bag niste apa si plec pe ultimii kilometri. Ma mai depaseste alta capra neagra, respectiv Gabi Solomon, impreuna cu alti maratonisti zglobii. Eu, usor sa nu ma rup, filmand din cand in cand, transpirat rau de tot.

Ultima bucata, cateva sute de metri de sosea, mi-a adus aminte cum se alearga cu adevarat. Carmen si Antonia ma asteptau la linia de sosire, dupa 4 ore si 11 minute de alergare pe munte. Mi-ar fi placut sa imi atarne o medalie de gat (cea de participare, bineinteles), dar ca organizatorii nu au mai avut fonduri si pentru asta. Oricum, toata admiratia pentru efortul lor. Le-a iesit foarte bine acest concurs si stiu ca au muncit mult ca sa fie totul ok.

Seara am mers la festivitatea de premiere, unde multi dintre cunoscuti au urcat pe podium. Ca de obicei, Victor a castigat semimaratonul. Eu am fost la jumatatea clasamentului la categoria mea. Daca nu as fi filmat, probabil eram ceva mai in fata. Dar nu imi pare rau.

La anul poate incerc tot maratonul.