In aprilie voi alerga Maratonul Paris.

Treaba e stabilita, taxa platita si planurile incep sa se schiteze in mintea mea. Faptul ca am un obiectiv clar ma ajuta sa imi programez mult mai bine timpul, in special din perspectiva antrenamentelor. In maraton, ecuatia este simpla – nu te antrenezi suficient, nu te descurci la concurs (de la a nu-l termina, pana la a scoate un timp prost, a te accidenta, a te epuiza etc.). Cel putin in cazul meu functioneaza de minune gestul de a-mi stabili un obiectiv clar, pentru ca stiu exact ce am de facut si care sunt riscurile daca nu ma tin de treaba.

Pentru Paris nu pot sa imi propun prea mult, decat eventual sa il termin la nivelul celor de anul acesta. Asta pentru ca ma asteapta o perioada destul de grea (veti afla curand de ce). Asa cum imi spunea un prieten maratonist, la nivelul meu de pregatire si la viata pe care o am (joburi, familie), este foarte bine daca macar ma mentin la nivelul actual. Stiu ca la un moment dat evolutia va veni (deja exista o evolutie notabila de cand am fost la primul concurs), insa nu vreau sa fortez nota. Cred ca daca te cramponezi prea tare de o evolutie abrupta pierzi toata distractia. In cazul unui alergator de nivelul meu, chiar daca voi cobori cu 15-20 de minute la urmatorul concurs, tot nu inseamna mare lucru. Adica tot un alergator mediocru voi fi. Sigur, imi doresc aceasta evolutie, insa vreau sa vina natural, fara sa imi omor picioarele.

Cred ca in cazul meu 2 maratoane pe an ar putea fi suficient, si pe langa ele niste semi si alte concursuri mai marunte. Deja dupa 6 maratoane in 2 ani (plus vreo 5 semi) ma simt usor obosit. De aceea am decis sa las jumatate de an de pauza (competitionala) pana la urmatorul maraton, iar Parisul s-a potrivit la fix.

Inscrierile au inceput pe 15 septembrie. Pe 18 noiembrie, deci in doua luni si un pic, s-au ocupat toate locurile – 37.000. O nebunie!

Banuiesc ca si la Paris va fi aceeasi atmosfera fantastica pe care am trait-o la Berlin. Mi-e dor totusi si de un maraton mic, in care sa existe portiuni de alergare solitara. Este o senzatie greu de descris in cuvinte – esti obosit, te lupti cu dorinta de a te opri, dar te impinge de la spate dorinta de a continua, in jur este liniste, se aud doar pasii tai, iti este sete, te dor picioarele, muschii… si la un moment dat se intampla ceva, nu pot sa explic cum, si incepi sa alergi usor, parca plutind, pasii se succeda extrem de firesc, senzatia de oboseala se estompeaza si intri intr-un fel de rezonanta cu tot ce e in jurul tau. Minute intregi esti fericit si recunoscator pentru ca esti acolo, pentru ca poti sa alergi, pentru ca faci ceva extraordinar si ai vrea ca acea senzatie sa nu se mai termine niciodata. Este un fel de detasare pe care nu am cu ce sa o compar, pentru ca doar in timpul maratoanelor am experimentat-o.

Asta seara am fost si am alergat in parc. Jumatate de antrenament l-am facut pe intuneric. Desi frig si cam pustiu in parc – sau poate tocmai din acest motiv – am retrait pentru scurt timp senzatia de care povesteam mai devreme. Am alergat avand febra musculara, pentru ca luni am mers la sala si am facut niste forta (trebuie sa trec mai des pe acolo), iar sambata am avut o alergare lunga, de vreo 17 km, impreuna cu un prieten care a tras de mine si m-a pus sa fac “lansate” pe ultima tura de parc (altfel eu sunt cam lenes si cam neglijez antrenamentele de intensitate). Cred ca durerea din muschi + frigul + intunericul m-au facut sa evoc senzatiile traite pe finalul unui maraton.

Imi dau seama ca astfel de ganduri insirate aici ar putea sa ii faca pe eventualii cititori rataciti pe blogul meu sa creada ca maratonul este un sport pentru anormali. Imi asum riscul si nu incerc sa conving pe nimeni de nimic. Mie imi place ceea ce fac si asta este suficient pentru mine.