Samsonman nu se regasea în “calendarul” meu competitional pentru 2008. Totusi n-a fost nevoie de prea multa munca de convingere din partea lui Marian Tudorica, ca sa iau decizia de a pleca in Austria pentru acest concurs. Nu ca as fi tinut mortis sa mai marchez un semimaraton, insa combinatia de excursie in Austria + calatorie cu doi prieteni si nu in cele din urma o medalie la colectie m-a facut sa-mi modific rapid programul si sa imi strang bagajele.

Samsonman este un concurs destul de micut ce se desfasoara in localitatea St. Michael im Lungau din tinutul Kartnen in Austria, un coltisor de Rai unde iarna se schiaza, iar vara te bucuri de racoare, peisaje minunate si liniste.

Asadar, insotit de prietenii mei (si colegi in Ro Club Maraton), Marian Tudorica si Victor Vlad, am plecat din Bucuresti, cu doua zile inainte de Sfanta Maria, pe o vreme torida, care urma sa devina caniculara. Eram pregatit psihic pentru o calatorie de 1400 km, la care nu m-as fi aventurat daca as fi fost singurul sofer. Din fericire eram 3, asa ca totul a fost mult mai usor. Evident, drumul prin Romania a fost lung, greu si obositor. Ne-am umplut de nervi si am spus vorbe “dulci” guvernantilor, care nu sunt in stare sa construiasca o amarata de autostrada. Mai traisem experienta calatoriei in alte tari europene si stiam ca odata iesiti din patria noastra draga, lucrurile urmau sa se simplifice simtitor. Am strabatut Ungaria in doar cateva ore, fara niciun stres sau vreo complicatie. Acelasi lucru s-a intamplat si in Austria. Atat Budapesta, cat si Viena au centuri largi si excelent intretinute, care fac calatoria nu numai rapida, dar si placuta. Mai are rost retorica intrebare “cand o sa avem si noi asa ceva…?”.

 In sfarsit… nu despre asta e vorba.

Concursul urma sa aiba loc in mijlocul zilei de 15 august, asa ca am putut dormi intr-un orasel aflat la 100 km de St. Michael, avand timp a doua zi pentru ultima bucata de drum. Austria este o taraaproape incredibil de perfecta pentru ochii unui roman. Am calatorit destul de mult, insa asemenea curatenie, simplitate si perfectiune a detaliilor nu prea am mai vazut. Iarba parea tunsa la milimetru, fir cu fir, iar din departare, peisajele pareau facute pe calculator. Nici daca ai fi cautat nu vedeai o hartie aruncata pe jos, sau o tigara sau o sticla goala sau praf… Aproape frustrant de perfect.

 Ceea ce n-a putut fi perfect a fost vremea. Pe masura ce ne apropiam de St. Michael, cerul se acoperea de nori si pe parbriz incepusera sa apara primele picaturi. Odata ajunsi la punctul de inregistrare in concurs, ploaia a inceput sa cada din ce in ce mai puternic. Si era doar inceputul. Ne-am inscris in concurs: eu la semi, Marian la 10,5 km, iar Victor la maraton. Cu totul intamplator ne-am intalnit acolo cu un alt alergator roman, Cristian Prasneac din Vatra Dornei. Ne-am schimbat rapid si am facut ultimele pregatiri inainte de strat. Ploaia statuse si speram sa ramana asa. Trebuie spus ca aceasta localitate se gaseste la o altitudine de 1400 metri, asa ca temperatura de afara era de doar 14-15 grade Celsius. Cu alte cuvinte, numai buna pentru alergat. (In paranteza fie spus, in acea zi, in Bucuresti erau vreo 39 de grade…). Traseul alergarii a fost unul plat, cu o singura panta la start si la sosire. Se alerga pe un drum secundar, pe alocuri asfaltat, insa in mare parte drum “de tractor”. N-are rost sa spun ca si pe acolo era o curatenie incredibila si totul era excelent intretinut. Foarte aproape se vedeau muntii acoperiti de nori. In mod normal ar fi fost o cursa excelenta – aer curat, liniste, traseu plat, peisaj de vis. Insa a plouat. Si nu oricum, ci rau. A turnat cu galeata. In rafale. Ploaie rece, de munte, care iti patrundea pana in suflet. Alergam prin ploaie si imi pierise orice chef de concurs. Dupa ce am inceput sa ne distantam unii de altii m-am straduit sa imi vad de cursa mea si sa ignor vremea care se inrautatea.

 Primul moment bun a fost cand am inceput sa ne intersectam cu concurentii de la cursa de 10,5 km. Cristian Prasneac a trecut ca o racheta pe langa mine, iar eu nu intelegeam ce e cu el – de ce alearga singur in sens invers. Mi-a strigat daca mai e cineva in fata lui, insa pana m-am dezmeticit era deja departe. De altfel, el avea sa castige cursa cu un timp de 36:45, sosind cu 2 minute in fata urmatorului. La un moment dat m-am intersectat si cu Marian. Si el s-a clasat destul de bine, insa nu atat de bine pe cat si-ar fi dorit. Dar asta e sportul… Nu ai de unde sa stii impotriva cui concurezi, chiar daca e un concurs de mici dimensiuni (in jur de 170 de concurenti la toate cele trei probe).

Dupa ce i-am intalnit pe cei doi mi-am vazut mai departe de alergatura mea. Mai aveam destul de mult. Nu imi mergea prea grozav. Imi era frig, eram ud si parca nu puteam sa respir cum trebuie. Am depasit un grup de “suporteri” inghesuiti sub o umbrela, care s-au uitat impasibili la mine. Nici macar un gest cat de mic de incurajare… La punctul de intoarcere m-am fortat sa beau niste bautura de rehidratare, desi nu imi era sete (pentru prima data intr-un concurs nu simt nevoia sa beau o tona de lichide). Trebuie sa marturisesc ca m-as fi oprit acolo. Nu neaparat din cauza oboselii, dar nu imi mai facea nicio placere sa alerg prin ploaie, cu adidasii murati, ocolind balti si cu gandul sa nu ma loveasca vreun fulger. Adevarul este ca au fost portiuni in care am alergat absolut singur pe un drum intr-o vale deschisa, in timp ce deasupra mea fulgera si tuna. Ma gandeam ca as putea fi destul de usor lovit de un fulger, daca i se punea pata pe mine.

Kilometri se scurgeau unul dupa altul. Am alergat mai bine pe a doua jumatate, insa nu mai erau sanse sa imi dobor recordul pe semi. Nu mai aveam resurse si incepusem sa inghet. Mainile imi erau incarligate de frig si injuram de fiecare data cand o rafala de vant si ploaie ma izbea din fata (macar nu era din spate, ca sa ma impinga). Mi-a dat curaj sa continui intalnirea cu Victor, care intrase deja in al doilea circuit si conducea detasat. Mi-a strigat cateva incurajari si aparitia lui mi-a facut bine. A fost ca un fel de gel de carbohidrati administrat pe cale psihica, daca imi permiteti o astfel de metafora maratonistica… Apropo de gel – am carat unul cu mine, dar n-am simtiti niciun moment nevoia sa il iau. Probabil ca ar fi fost nevoie sa o fac.

In cele din urma am vazut la distanta localitatea de unde plecasem. Eram fericit ca o sa se termine cursa. Mai aveam panta pana la finis. Ca sa fie totul perfect, mi s-a desfacut un ac de la numarul de concurs si cu mare greutate am reusit sa il prind, pentru ca aveam degetele complet inghetate. La finis nu era multa lume. Marian ma astepta sa imi faca o poza. Cativa alergatori beau bere sub un cort. Am incheiat cu timpul 1:50:06. Nu aveam de ce sa fiu multumit, dar nici nu vroiam sa imi fac procese de constiinta. Altadata va fi mai bine.

Am mers la masina si am dat drumul la aerul conditionat pe incalzire maxima. Era un fel de ironie a sortii: am plecat din Bucuresti cu aerul conditionat pe rece la maxim, iar acum frisonam ud pana la piele prin muntii din Austria. Am stat un timp in masina si m-am incalzit. Dupa ce mi-am revenit am plecat spre linia de sosire pentru ca nu vroiam sa ratez sosirea lui Victor. Dupa 3 ore 5 minute si 17 secunde, Victor, supranumit si “nea Gigi” pe durata calatoriei, a trecut primul linia de sosire, cu 7 minute in fata celui de pe locul 2. Victorie romaneasca la 2 dintre probe si poate ca le-am fi luat toate medaliile de locul 1, daca Marian ar fi avut inspiratia sa se inscrie la semi.

Am asteptat ceremonia de premiere, in care Victor s-a suit pe podium si a baut bere dintr-o halba imensa. O merita! Dupa care am fugit (de aceasta data cu masina) catre Viena.

Aventura Samsonman se terminase cu bine pentru toata lumea.

Mai multe poze aici – http://www.maraton.info.ro/html/samsonman_austria_2008.html