În urmă cu o lună îmi făceam loc prin mulțime la startul Bank of America Chicago Marathon, al 31-lea maraton pentru mine și o dovadă clară că vorba din bătrâni “shit happens” este cât se poate de adevărată.

Am sentimente amestecate legate de acest concurs. Pe de-o parte sunt extrem de fericit că am reușit să ajung acolo și să alerg împreună cu alți 46.000 de alergători la unul din maratoanele din ciclul World Major Marathons (din care mai fac parte New York, Berlin, Tokyo, Londra și Boston – le mai am pe ultimele trei și completez seria), iar pe de altă parte încă nu îmi vine să cred că o simplă întâmplare mi-a sabotat câteva luni de pregătire susținută.

După Rotterdam, în primăvară, la care am ratat PB-ul cu puțin, am zis să mai fac o încercare în toamnă, deși pregătirea în timpul verii nu prea îmi intră, bineînțeles din cauza căldurii.

În paranteză: aceste PB-uri pe care mi le propun sunt doar niște simple mofturi, pot să trăiesc și fără ele, însă mi se pare mai interesant și mai motivant să existe. Așa cum unii își propun să alerge distanțe tot mai lungi, să alerge în tot felul de condiții, să facă și să dreagă, eu consider că a alerga cu (măcar) o secundă mai puțin decât timpul anterior dă sens pregătirii și mă ține în priză. Ok, e frumos să alergi și fără obiectiv, doar pentru plăcerea alergării, dar dacă vrei să faci sport cu adevărat, nu doar mișcare, trebuie să țintești către “mai bine”. Gata cu paranteza.

Dacă până acum m-am antrenat exclusiv după mintea mea (recunosc, am vreun metru de cărți citite pe tema alergării pe distanțe lungi), am zis totuși să apelez la un adevărat specialist, la un sportiv de top pe care îl admir și îl respect, Marius Ionescu pe numele său. Și Viorel. El, împreună cu Radu Milea, un alt sportiv de top, a înființat Team Run, prin care oferă consiliere celor care doresc să își îmbunătățească performanțele.

Marius mi-a analizat situația, a înțeles ce vreau, dar mai ales ce pot și mi-a livrat periodic programul de antrenament. Cu mândrie trebuie să spun că am reușit să urmez peste 90% din recomandări, în condițiile în care nu a fost deloc ușor sau puțin. M-a motivat foarte mult faptul că a trebuit să dau “raportul” periodic și mi-ar fi fost jenă să îmi găsesc scuze. În aceste luni am făcut mai multe intervale decât în toată viața mea (de sportiv) și mi-au fost de un real ajutor prietenii mei din IOR, care au tras de mine la antrenamentele extrem de matinale. În mod sigur, dacă nu aveam ajutorul lor, n-aș fi reușit să mă mobilizez să fac bucăți maximale. Din păcate n-am mai reușit aproape deloc să ajung la sală, pentru că ar fi fost prea mult. Oricât de mult am visa noi să facem sport “de performanță” (remarcați ghilimelele), în condițiile unei refaceri insuficiente (job, copii, bătăi de cap…), pur și simplu nu se poate. Poți să iei suplimente cu pumnul, odihna rămâne cel mai important lucru.

Perioada pe pregătire a mers bine, nu doar din perspectiva faptului că am reușit să urmez indicațiile lui Marius, ci mai ales pentru că am început să văd îmbunătățirile la antrenamente, iar parametrii fiziologici au devenit mai buni (constatat, cum altfel, la testarea cardiometabolică).

Un alt test a fost semimaratonul alergat cu o săptămână înainte la MIB. Sigur, nu e indicat să alergi un semi cu o săptămână înainte de un maraton la care ai obiectiv, însă așa s-a nimerit. La sfatul lui Marius am alergat prima jumătate la ritm de maraton (de fapt cam cu 10 secunde mai repede pe km, pentru că mă trăgea ața) și restul ca plimbare. N-am apucat să scriu nici despre MIB, însă foarte pe scurt trebuie să spun că mi-a plăcut noul traseu și m-am simțit, ca de obicei, foarte bine printre atâția oameni cunoscuți.

Legat de Chicago, povestea este de-a dreptul banala. Cu 3 zile înainte de concurs, imediat ce am ajuns în SUA, am facut o indigestie de toată frumusețea, care m-a secat de energie. Cine a trecut printr-o astfel de afecțiune, în care scoți pe toate părțile (scuzați!), știe că îți ia câteva zile să te pui pe picioare. Eu am avut fix două zile să îmi revin, cât de cât, timp în care a trebuit să lupt și cu jet lag-ul. M-am forțat să fac un carboloding amărât, dar cu greu intra ceva. Așadar un ghinion cât casa, care și-a pus amprenta și asupra moralului meu.

Maratonul Chicago este imens, din toate punctele de vedere. Nu doar că adună 46.000 de alergători la start și peste 1 milion de spectatori, ci generează câștiguri de milioane de dolari pentru acest oraș. Ca în cazul tuturor maratoanelor mari, este unul dintre cele mai importante evenimente ale orașului, intens promovat, iubit de oameni, susținut de către autorități și companii. Ceea ce ne dorim și nouă, în Ro.

Înscrierea se face pe bază de loterie (cam 2 pe un loc) și costă destul de mult. Expoziția ce precede maratonul este foarte mare, ceva de genul unui mare târg la Romexpo, cu zeci de expozanți mai mari sau mai mici. Are loc într-un spațiu unde se desfășoară și salonul auto. Găsești toți marii producători de echipament sportiv, suplimente, diverse servicii, orice. Din păcate, nu pot să zic că “ofertele speciale” sunt chiar așa tentante, dar cel puțin găsești la un loc cele mai noi produse. În schimb este impresionantă eficiența ridicării kitului. La așa un volum de oameni, te-ai aștepta să stai cu orele, însă au un sistem extrem de bine pus la punct, încât în maxim 10 minute ai terminat.

La fel de eficientă și bine pusă la punct este intrarea în zona de concurs. Totul este bine semnalizat, voluntarii sunt instruiți și știu să te îndrume, așa că poți ajunge fără probleme în zona în care ai fost repartizat.

Dimineața concursului a fost destul de răcoroasă și bătea un vânt destul de neplăcut (nu degeaba i se spune orașului, Windy City). Totuși după ce a ieșit soarele, vântul s-a mai potolit, ba chiar s-a făcut prea cald spre final.

Am intrat în zona de start. Zgârie-nori pe stânga, lacul Michigan pe dreapta, o mare de alergători de toate națiile, culorile, formele, sexele, dimensiunile. Eu cu emoții, dar și cu o stare neplăcută în corp. Eram totuși hotărât să îmi dau silința să iasă bine. Ca de obicei, primul sfert a mers bine, eram în grafic, mă simțeam relativ în formă. Următorul sfert a început să meargă puțin mai greu, dar totuși eram aproape de obiectiv. După ce am trecut de semi și m-am apropiat de 25, am început să mă simt din ce în ce mai slăbit și curând mi-am dat seama că îmi este imposibil să mai țin ritmul propus. Din acel punct motivația mea s-a prăbușit și am avut câteva momente critice în care chiar am vrut să abandonez. Mă simțeam din ce în ce mai rău fizic. Mi-am propus să continui să alerg oricum ar fi, cu gândul să termin. Chiar și mergând l-aș fi terminat în timpul limită. Am descoperit curând că e foarte greu doar să merg, pentru că lumea de pe margine era atât de entuziasmată și plină de încurajări, încât mi-aș fi luat mai multe îndemnuri decât puteam suporta 🙂 Având scris pe tricou Romania, mulți spectatori se agățau de asta și îmi adresau îndemnuri “personalizate”, ceea ce era absolut minunat… doar că în momentele acelea nu prea mai avem chef de nimic.

Traseul a fost complet plat, într-o singură buclă, fără prea multe curbe. Startul și finișul sunt în zona centrală a orașului, în cel mai important parc. Am terminat cu greu, după ce am parcurs a doua jumătate cu 30 de minute mai mult decât prima. Deși timpul total nu e chiar prost (3:52:46), e totuși cam departe de ceea ce îmi propusesem. Dar asta e, nu mă cramponez de asta și mergem mai departe. Cel puțin am primit o medalie foarte frumoasă și un tricou Nike de asemenea deosebit, iar atmosfera a fost excelentă. Destul de epuizat m-am dus pe malul lacului Michigan și am zăcut o perioadă pe iarbă, ca o șopârlă la soare, în așteptarea “fanilor” mei (cărora le mulțumesc pentru tot 🙂

Chiar dacă experiența mea la acest maraton nu a fost prea grozavă din cauza acestui ghinion, per total este un concurs excelent din toate punctele de vedere. Pe lângă asta, orașul este foarte mișto, greu de descris în cuvinte, așa că mai bine pun niște poze.