Atunci când te gândești la maratonul de la Rotterdam, primul lucru care îți vine în minte este “cursă rapidă”, acesta fiind renumele acestui concurs în cea mai mare plat și la nivelul mării (sau chiar puțin sub). Cu alte cuvinte un concurs care îți dă șansa de a-ți îmbunătății timpul pe distanța maratonului. Trebuie să recunosc că acesta a fost unul dintre motivele pentru care am ales ca în această primăvară să alerg la acest concurs, oarecum dezamăgit după rezultatul destul de slab de anul trecut de la Dublin. În plus, vroiam să revăd orașul, unde mai fusesem în urmă cu vreo 15 ani.

Mi-am început perioada de pregătire oficială la începutul lui februarie. Spun oficială pentru că am alergat destul de mult și în ianuarie, însă destul de nestructurat. Mă simțeam destul de greoi și trebuie să recunosc că mi-am intrat destul de greu în formă pentru acest concurs. Primul test cu care m-am confruntat a fost la Semimaratonul Gerar unde m-am hotarât subit să alerg și eu cursa de 10 km (trebuia să fiu doar voluntar). Am avut o evoluție destul de slabă și mi-am dat seama că e mult de muncă.  Următorul duș rece a fost la Maratonul Zăpezii, unde am alergat din nou cursa de 30 km, la care am avut un timp extraordinar de slab, cu aproape 30 de minute mai prost ca anul trecut… În fine, partea bună este că aceste concursuri mi-au arătat cam care este nivelul de pregătire la momentul respectiv, ceea ce m-a motivat să mă țin de programul de antrenament.

La 1 februarie am dat startul celor 8 săptămâni de pregătire pentru Maratonul Rotterdam, care urma să se desfășoare exact în ziua de Paște, adică pe 12 aprilie.

Cu toate că am avut o perioadă foarte aglomerată, am reușit să urmez programul cam 90%; cel mai bun lucru a fost că am reușit să fac toate alergările lungi din weekend și mare parte din celelalte. Ce n-am reușit prea mult a fost să lucrez pe intensitate (bucăți și alte nebunii), însă am făcut suficient de mult cross-training. Practic, programul meu săptămânal a arătat cam așa: luni – sală (C-Core, adică un antrenament foarte intens cu greutatea corpului, care mă lasă lat de fiecare dată, mai ales că vine după weekend când fac alergările lungi); marți – antrenament scurt, cu intervale sau un tempo ceva mai lung (aici am mai trișat, pentru că au fost zile în care efectiv nu mă simțeam în stare să alerg tare); miercuri – medium long run, adică un tempo de 15-20 km (antrenamentul meu preferat); joi – sală (body pump – antrenament de forță cu haltera); vineri – pauză sau o alergare mai scurtă; sâmbătă – variabil, pauză, tempo; duminică – long run (25-32 km). Așadar am avut o perioadă destul de solicitantă. Știu că pare o glumă față de ceea ce face un sportiv de performanță, însă eu nu sunt așa ceva, și în plus, după antrenamente eu fug la cabinet unde muncesc uneori până seara…

Prin martie am început să îmi revin și să îmi recapăt optimismul în legătură cu cursa. Cu 2 săptămâni înainte de concurs m-am dus și la Maratonul Nisipului, unde am alergat un semi pe plajă, cu un pace bunicel. Totuși alergarea aia pe nisip m-a cam costat niște dureri și mi-a accentuat o accidentare mai veche care mă tot supără în ultima vreme (bicepsul femural drept care mă doare permanent când alerg și care văd că se ambiționează să nu treacă prin metoda ignorării…).

La fel ca și în toamnă, ținta mea pentru acest concurs era să cobor sub 3:20, de preferat sub 3:15, ca să îmi fac timp de calificare pentru Boston Marathon. Premizele erau bune: antrenament destul (aparent), stare bună de sănătate (mai puțin accidentările…), câteva kilograme în minus rezolvate în ultima lună, nutriție și suplimentare ca la carte (la mine nu se aplică chestia aia cu croitorul nu are ac, doctorul nu are nu știu ce…), cursă adecvată pentru PB-uri. Mi-am făcut și încărcarea cu carbo așa cum trebuia, deci mă simțeam în proporție mare pregătit.

Singurele “greșeli” au fost că am stat cam mult în picioare în zilele dinaintea concursului, dar n-aveam cum să evit asta, pentru că am luat și fetele cu mine, așa că ne-am plimbat prin oraș, am mers la zoo etc.

Dimineața concursului a fost una destul de rece, însă vremea se anunța foarte bună pentru alergare. Cu o zi înainte fusese ploaie și vânt rece, însă ziua maratonului a fost perfectă. Am ajuns destul de devreme în zona de start. Eram repartizat foarte aproape de linia de start, așa că nu mai aveam nicio emoție că o să pățesc ca la Roma, când am luat startul din coada coloanei și am depășit milioane de alergători lenți. Zona de start a fost organizată chiar în fața Primăriei din Rotterdam. Eram vreo 12000 de alergători la maraton și încă mulți alții la cursele scurte. Același freamăt, emoție, nerăbdare ca la toate maratoanele – îmi place atât de mult senzația asta de dinaintea cursei. Startul s-a dat cu tunul, de către soldați îmbrăcați în costume de epocă.

Primii 10 km au trecut ca întotdeauna fără să îi simt. Trebuia să mă abțin să nu alerg prea tare și chiar așa tot am avut un pace mai tare decât mi-am propus. Însă îmi era bine și m-a ținut așa până pe la kilometrul 27-30. Cred că am alergat cu 4:32-33 până pe la km 30. Cam atunci a început declinul. Am trecut la semi în 1:36, fără pic de senzație de oboseală. Se simțea din plin încărcarea cu carbo și acel produs grozav de la GoldNutrition, Preworkout Endurance, pe care îl simt de fiecare dată. Pe traseu lume multă, formații care cântau live la tot pasul, atmosferă super. Așteptam cu nerăbdare kilometrul 27 unde trebuia să mă văd cu Carmen și fetele, în dreptul hotelului nostru. M-am bucurat că erau acolo și asta mi-a mai dat puțină energie. Însă așa cum știe orice alergător de maraton, cursa începe cu adevărat după kilometrul 30. Atunci a început să mă pocnească oboseala. Îmi simțeam picioarele din ce în ce mai grele și drăcușorul din cap încerca să mă determine să merg o bucată sau chiar să mă opresc. N-am cedat, însă ritmul s-a dus ușurel către 4:50, apoi 5:00, iar după km 35 s-a dus la naiba către 5:30… Oribil. Așa că mi-am dat seama că n-am șanse să cobor nici măcar sub 3:20. Pe final mi-am revenit cât de cât și am dat mai tare, dar tot peste 5. În zona de finiș lume multă, muzică și olandeza aia care îți scrijelește creierul la fiecare cuvânt. Am terminat în 3:23:26, bifând astfel al 29-lea maraton. M-am clasat pe locul 1176 din 11881 alergători. Maratonul a fost câștigat de un etiopian, Abera Kuma cu timpul 2:06:47.

N-aș putea spune că sunt nemulțumit. A fost o revenire bună după 3:35 în toamnă și toată oboseala din ultimul an. Știu sigur că nu va dura mult până să cobor sub 3:15, însă am nevoie de mai mult antrenament, încă niște kilograme în minus și zero accidentări.

Dilema mea actuală este legată de pantofii de alergare. În toamnă mi-am luat o pereche de Adidas Adizero Boost Boston 5. Sunt minunați – frumoși, ușori, elastici. Am alergat cu ei 2 maratoane și 2 semi (în regim de concurs). Pentru semi sunt perfecți. Problema e că par să nu fie prea buni pentru maraton. Pe ultima bucată de concurs am senzația că e talpa prea subțire și nu mă protejează. La Dublin mă frigeau tălpile. Am crezut că e doar o impresie, însă nici la Rotterdam nu m-am simțit prea grozav. Va trebui să găsesc o altă soluție.

Impresiile după acest maraton sunt în cea mai mare parte pozitive. Este foarte bine organizat, însuflețit de miile de spectatori și de formațiile care cântă pe traseu, orașul este interesant (și la doar o oră cu trenul de Amsterdam, care este cu totul deosebit).

În toamnă îmi propun să încerc din nou un PB. Până atunci mă voi concentra pe curse mai scurte sau dacă v-a mai pica vreun maraton, cred că îl voi face doar pentru participare, fără miză de timp.