Pe 26 iunie am alergat impreuna cu zeii, acasa la ei, pe Muntele Olimp, in Grecia. Zeii nu stiu daca erau acasa sau ramasesera undeva prin cartea cu legende pe care o citeam in copilarie, pentru ca eu nu i-am vazut pe traseu, in schimb am vazut vreo 600 de concurenti, dintre care vreo 20 de romani, veniti sa cucereasca in alergare un munte inalt de aproximativ 3000 metri, intr-un concurs ajuns la editia a 9-a.

Cum am ajuns eu acolo? Nici nu stiu prea bine. A fost o decizie de moment, influentata si de faptul ca unii dintre alergatorii romani au alergat acolo si la cateva editii precedente si au venit foarte incantati. Nu aveam in plan sa alerg inca un maraton in primavara-vara, cu atat mai putin unul montan. N-am mai alergat pana acum niciun maraton pe munte; cea mai lunga alergare a fost cea de la Moieciu de anul acesta, cand am alergat aproape 30 km. Nu sunt un fan al muntelui, trebuie sa marturisesc. Imi place pe munte, insa nu imi doresc cu tot dinadinsul sa ajung acolo. Iar in ceea ce priveste alergarea, ma declar inca odata un alergator de sosea.

Cu toate acestea, m-am inscris la Olympus Marathon. A contat si faptul ca aveam ocazia sa fac si un concediu cu familia in Grecia.

N-am stiut ce ma asteapta. Graficele si povestile altora nu pot reda realitatea de pe teren. Cat despre pregatire specifica… in afara de acea alergare la Moieciu, semimaratonul Tusnad si un antrenament de scari facut impreuna cu un prieten in Stadionul National (2 ore de urcat si coborat scari, pe o ploaie torentiala care se scurgea fara jena chiar in interiorul stadionului)… altceva n-am mai avut unde sa fac. In fine, m-am gandit ca daca altii au reusit sa il termine in anii trecuti, voi reusi si eu. Fara planuri legate de timp, doar sa il termin cu toate picioarele intregi.

Asadar, am plecat in concediu. Halal concediu, dpdv al odihnei cel putin, cu cate 800 km de condus si la venire si la plecare, plus un maraton montan la mijloc.

Am ales sa stam la Paralia Katerinis. Asa, ca tot romanul care nu se informeaza si se duce atza in locul despre care macar a auzit. Paralia e naspa. O statiune anosta, plina de romani, sarbi si alti est-europeni, multe magazine cu nimicuri, taverne ieftine si o plaja de 2 bani. Ma rog, nu e chiar asa rau, nu vreau sa exagerez, insa in mod sigur se gasesc in zona statiuni mai bune. Chiar am fost in una din ele, nu imi amintesc numele, insa arata cu totul altfel. Asadar, sejurul la mare n-a fost de la bun inceput ce ne doream. In plus, dupa cateva zile s-a imbolnavit Dora si de atunci game over cu plaja.

Sa revin la partea cu maratonul.

Muntele Olimp se vedea impunator in zare. Ma uitam ganditor la el si ma intrebam cine… m-a pus sa sa fac asta…? Am avut cateva discutii cu Marian Tudorica, coleg de club, care venise si el la aceeasi “combinatie”, si am decis ca ne-am facut-o cu mana noastra, asa ca nu mai putem da inapoi 😀 Sambata am mers in Litochoro pentru a ne lua numerele de concurs. Acolo ne-am intalnit cu mai multi romani, veseli si relaxati, de parca urma un cros, nu un concurs de asemenea amploare. Nu pot sa zic ca aveam cine stie ce emotii. Chiar pot sa spun ca in mod paradoxal, am avut mult mai putine emotii ca la alte maratoane de sosea, unde riscurile erau cu mult mai mici. Nu stiu de ce. A fost un soi de inconstienta…

In seara de dinainte de concurs mi-am pregatit cu grija echipamentul, mai ales partea de geluri si batoane, cu gandul ca in atatea ore de traseu voi avea nevoie de o “energizare” intensiva. De aceasta data am mers pe produse High5, in special pentru ca au acele IsoGel care nu necesita apa pentru administrare. Nu stiam exact care va fi accesul la apa pe munte, asa ca vroiam sa fiu pregatit.

M-am trezit la 4 dimineata, dupa cateva ore de somn profund. Eram calm. Ca un condamnat inainte de executie 😀

Startul avea sa fie dat la 6:05 din localitatea Dion, undeva la vreo 30 km de Paralia. Norocul meu a fost ca sejurul la mare l-am facut impreuna cu familia sorei mele, iar cumnatul meu, un baiat de nota 11, ne-a dus la start pe mine si pe Marian. Pe drum am mancat cu chiu cu vai un iaurt si un baton de cereale Isostar, singurele chestii care puteau sa intre la ora aia. In Dion incepuse deja agitatia de dinainte de start. N-am reusit sa ma vad cu prea multi dintre romani, asa ca m-am pierdut in multime, asteptand startul. Era inca intuneric.

Ma simteam bine. Toate “sistemele” erau functionale, avem chef de concurs si eram calm.

Olympus Maraton incepe inselator. Primii 5 km sunt pe sosea, cu o panta usoara. Se alearga cu viteza mica, pentru ca oamenii isi conserva energia pentru ce va urma. Ne indreptam spre munte. In spatele nostru soarele rasarea frumos si totul se lumina treptat. Toata lumea era vesela si comunicativa. Aveam scris pe tricou Romania, asa multi alergatori greci ma incurajau “Ela, Rumania!”. Unul care vorbea romaneste m-a intrebat de “baiatul cu steagurile”, adica Ilie Rosu, care anul trecut a alergat toata cursa cu steagurile Romaniei si Greciei.

Dupa acesti cativa kilometri de alergare usoara si placuta incepe concursul adevarat. Adica incepi sa urci. Si urci. Si urci. Si tot urci. De la zero la 2700 metri, pe o distanta de vreo 16 km. La inceput drumul merge prin padure. Cararea este foarte bine delimitata si intretinuta pe tot traseul. In padure e foarte liniste. Nu imi amintesc prea multe, decat linistea. Se aud doar pasii concurentilor, cateva vorbe si eventual vreo pasare. N-as putea sa spun exact pe unde am mers, pentru ca tot ce am facut a fost sa urmez cararea si din cand in cand sa ridic ochii catre versantul muntelui, incercand sa ghicesc cat de mult mai este pana in varf.

La un moment dat a inceput sa se faca rece. Nu era a buna. Probabil ca nu ajunsesem nici macar la jumatatea distantei pana in varf si era din ce in ce mai frig. Ca mai toti concurentii, eram imbracat doar in tricou. Nu imi mai amintesc exact cand s-a terminat padurea, insa la un moment dat am inceput sa mergem pe niste versanti de unde se vedea orasul Dion in vale ca o pata cat o palma, iar marea se intindea in departare. In jos valea era atat de adanca incat nu puteam sa o privesc decat cu coada ochiului (recunosc ca mi-e teama de inaltime). Drumul urca in nestire. N-am mai urcat in viata mea atat de mult. Parea ceva interminabil. Mainile imi inghetasera atat de rau pe betzele de trekking, incat abia le mai tineam. Si mai aveam si manusi in maini – imi luasem la mine unele subtiri, ca sa nu fac bataturi in palme de la betze.

Pana sa ajung la varf, am trecut prin cateva statii de rehidratare. Oamenii aveau de toate – apa, izotonic, fructe, bomboane speciale PowerBar. Apa era adusa de la vreun izvor, printr-un sistem de tevi. Foarte bine organizati, bravo lor. Cei de la aceste statii, precum si fotografii de pe traseu erau imbracati gros, cu geci prin care nu patrunde vantul; noi in tricou. La fel si turistii de pe traseu, imbracati ca de munte. Apropo de acestia, cred ca fiecare turist pe langa care am trecut mi-a spus cuvinte de imbarbatare si s-a dat la o parte sa trec (evident, asa faceau cu toti). O atitudine minunata si mai mult decat binevenita in conditiile acelea.

Ramasesem la partea de urcare. Deci urcam si tot urcam. Peisajul era de pe alta lume. Disparuse aproape toata vegetatia. Era un fel de pietris pe versanti, iar vaile erau niste chestii uriase. Nu ma puteam uita inspre ele. Cu toate acestea, esti in siguranta permanent, adica doar daca lesini ai putea sa te rostogolesti la vale, altfel nu. Cu vreo 2 km inainte de punctul maxim, cand simteam ca urasc fiecare pas in urcare, am intrat in vorba cu un grec si din una in alta imi spune ca trebuie sa ne grabim putin daca vrem sa trecem la timp de punctul de control. In acel moment, la jumatatea traseului, am aflat si eu ca exista niste timpi limita la fiecare punct de control si daca nu te incadrezi in ei, e posibil sa te descalifice. Mi-a intrat un mare morcov undeva si m-am mobilizat sa urc ceva mai repede. Am ajuns la timp in varf, inghetat ca un… insa nu mai conta. Dupa parerea mea, din momentul respectiv, trecuse ce e mai greu. In fond urma doar coborare.

Daca stiam ce ma asteapta, cred ca ceream un elicopter sa ma duca la linia de sosire.

Am pornit vitejeste pe coborare. Aceleasi vai impresionante, pe alocuri strabatute de limbi de zapada. Eu tot in tricou. Nu dupa mult timp, am vrut sa imi aranjez pantalonii si din greseala mi-am desprins de la brau o mica borseta in care aveam niste geluri. Am urmarit cum s-a dus sute de metri in vale. Adio si n-am cuvinte. Noroc ca nu era ceva prea valoros. Am continuat sa cobor. Destul de lent, pentru ca nu am tehnica prea buna de coborare si nu vroiam sa risc vreo entrosa.

N-au trecut nici 2 km de coborare si am inceput sa simt ca ma ard talpile. Nori negri se adunau deasupra capului meu (in ciuda faptului ca cerul era incredibil de senin). Nu-mi venea sa cred ca sunt atat de ne-inteligent (ca sa nu zic direct prost). Pe scurt, in urma cu cateva luni mi-am luat o pereche de pantofi de alergare de munte. Foarte buni, foarte solizi, insa cam mari. Pe urcare si pe plat sunt ok, insa pe coborare imi joaca piciorul in ei si din acest motiv ma rod pe talpa. Am experimentat asta si la Moieciu, insa am dat atunci vina pe sosete. Ulterior mi-am luat sosete de munte Inov8 si am zis ca totul va fi ok, fara sa ma gandesc ca poate totusi adidasii sunt de vina. Si asa a si fost. “Jocul” adidasului in picior, pentru ca practic ma sprijineam in varfurile degetelor, a facut ca nu dupa mult timp pielea din scobitura piciorului sa se jupoaie la modul cel mai concret. La fel si pe degetele mari, insa acolo cel putin a ramas pe loc, nu s-a desprins complet.

Nu imi dau seama cum am reusit sa cobor inca 20-22 de kilometri. Nu imi mai amintesc mare lucru, decat niste dureri cumplite la fiecare pas. Am coborat calcandu-mi pe ochi, sprijinindu-ma doar pe varfuri. Daca nu aveam betzele… nici nu stiu ce s-ar fi intamplat. Nu numai ca ma durea, insa nu mai aveam stabilitate, pentru ca instinctiv calcam stramb pentru a-mi feri ranile. Se dusese orice urma de placere de concurs. Ma depasea toata lumea, dar nu mai conta asta. Ma apucase un soi de disperare, pentru ca efectiv nu stiam cum voi termina cursa in halul acela. Daca era un maraton obisnuit, as fi abandonat si gata. Insa eram in varful muntelui. Evident, exista salvamontul, insa era oarecum penibil sa le spun sa ma care si pe mine cu targa pana in vale, ca am basici in talpi…

(scuze daca am oripilat pe cineva cu aceasta poza artistica facuta de Carmen :D)

Au fost niste ore interminabile. Peisajul era atat de frumos, prin padure, incat imi venea sa plang de ciuda ca nu ma mai pot bucura de nimic. Eram doar atent sa nu calc pe vreo piatra mai colturoasa, pentru ca orice denivelare imi trimitea o sageata dureroasa pana in creier. Incepuse sa se faca din ce in ce mai cald. Eu eram tot mai obosit, dar nu neaparat din cauza efortului de concurs, ci a efortului de a fi permanent atent unde calc. M-am mai coversat cu cate un concurent, in general d-astia loviti ca si mine. Am alergat o bucata buna cu un grec pe care il durea un genunchi si parca eram doua babe plangacioase, care se vaitau la fiecare pas. In plus, stateam si cu teama ca nu voi trece la timp de punctele de control. Devenise tot mai cald. Ultimii kilometri din concurs sunt foarte parsivi – te astepti sa tot cobori, insa din cand in cand iti apar in cale urcari. Pe de-o parte ma bucuram, pentru ca la urcare nu era nevoie sa imi folosesc calcaiele, insa oboseala era din ce in ce mai mare. Nu imi mai doream altceva decat sa se termine odata, oricum dar sa se termine. Nu mai zic ca pe la km 27 imi murise si bateria de la Garmin, asa ca habar nu mai aveam cum stau cu timpul. Paradoxal, am reusit sa trec la timp de toate punctele de control. Mai aveam ultimul hop, anume sa trec linia de sosire sub 10 ore.

Doar ca n-am reusit acest lucru. Nu mai conta. Am intrat pe ultimul kilometru in Litochoro, in sfarsit pe asfalt. Imi era dor de astfalt dupa atata munte, pietroaie, radacini… Pe ultimii kilometri nu mai avusesem dureri asa mari, cred ca mi se anesteziasera ranile de la atata presiune pe ele.

Am scos steguletul din buzunar, am strans betzele si m-am indreptat alergand pe varfuri catre zona de sosire. Oamenii de la terase ne acalmau – pe mine si pe alti “intarziati” – ceea ce mi-a dat energie pe final. Dupa 44 km, 10 ore si 20 de minute si 3000 metri urcati si coborati, am vazut in sfarsit in fata ochilor linia de sosire. Am reusit sa o trec cu steagul deasupra capului (deh, ma mai incerca si pe mine o oarecare mandrie patriotica, chiar daca nu alerg in tricou tricolor, ca alti colegi 😀 ). Organizatorii inchisesera “festivitatea de intampinare” la 10 ore, conform regulamentului. Deci nema anunt la microfon ca vine sportivul X, nema medalie, nema fast… Cam naspa senzatia. Noroc ca m-au intampinat cativa colegi romani, care mi-au facut o primire frumoasa. Mai mult decat atat, unul dintre ei, Danut Cernat, mi-a facut o mare bucurie si mi-a dat o medalie (pe care nu stiu de unde o avea, dar bucuria a fost prea mare ca sa ma mai intreb).

Urmatorul pas a fost la cortul medical. Acolo mi-am scos in sfarsit adidasii criminali si sosetele si am vazut “minunatia”. Arata interesant. Practic mi se decolase pielea pe calcaie. Doctorita de acolo mi-a decupat-o cu bisturiul si m-a bandajat. Nu ma simteam epuizat, nici macar stors de oboseala, asa cum asteptam, ci doar aveam o stare de lehamite in mine. Nu mai vroiam nimic, decat sa stau. Zece ore de haladuit prin munti imi ajunsesera cu varf si indesat.

Per total a fost o experienta pe care nu cred ca o voi putea uita vreodata. Mi-ar fi placut sa pot concura si eu in conditii normale. Poate as fi terminat in 8:30 sau 9 ore, nu stiu sigur. Regret doar ca nu am putut sa ma bucur deloc de a doua jumatate a concursului. A fost o tortura si cred ca mi-am spalat foarte multe pacate 😀

Am invatat un lucru esential – daca nu ai incaltari bune, esti un om mort pe munte.

Nu stiu daca voi mai reveni vreodata pe Muntele Olimp. Mi-a fost suficienta aceasta experienta. Nu simt nevoia sa-mi iau vreo revansa. Pe munte voi mai alarga, asta e sigur. Urmatorul concurs e chiar peste 2 saptamani, insa e mult mai scurt si mai usor.

Aici spliturile mele pana la km 27 si altimetria: