Mi-ar place sa spun ca mi-am facut debutul in triatlon, dar nu ar fi adevarat.

Ii admir pe triatlonisti, in special pe cei care ajung sa faca Ironman, dar deocamdata nu simt nevoia sa incerc asta, in special din cauza timpului mai mare pe care ar trebui sa il acord antrenamentelor. Asa ca deocamdata am intrat putin in lumea triatlonului concurand intr-o stafeta olimpica la Herbalife Triatlon Buftea. Acest concurs a fost organizat de Pegas Triatlon Club, avand ca sponsor principal pe nutritie, bineinteles pe Herbalife.

Propunerea sa fac parte dintr-o echipa a venit din partea unui amic implicat in afacerea Herbalife; el a gasit inotatorul (Dan, fost campion national, cu multi ani de inot in spate), ciclistul (Alex, tanara speranta, debutat de curand in sportul de anduranta) si alergatorul, subsemnatul.

Participarea la un concurs intr-o stafeta inseamna un stres in plus, pentru ca esti cumva obligat sa dai tot ce poti, astfel incat sa te ridici la nivelul asteptarilor colegilor de echipa.

Am ajuns de dimineata in Buftea, cu cateva minute inainte de startul concursului. Se anunta o zi calduroasa. Nici nu m-am dezmeticit bine ca inotatorul nostru a si terminat partea lui de concurs, cam dupa 19 minute, iesind al 4-lea din apa. Eram in carti. Alex a pornit in tromba la proba de bicicleta, iar dupa prima tura era cu putin in spatele favoritilor concursului. Eu am stat ca pe ace pana mi-a venit randul, ingrijorat de faptul ca se facea tot mai cald, iar pentru mine asta inseamna o bila legata de picior.

Prima stafeta care a schimbat a fost, bineinteles, cea formata din Alex Diaconu si Victor Vlad, doi sportivi prea buni ca sa existe vreo comparatie cu noi ceilalti. Ca idee, Alex s-a calificat pentru campionatul mondial de halfironman, asa ca…

In fine, cam dupa 15 minute a aparut si ciclistul echipei mele, avand totusi o pozitie foarte buna. Practic, inaintea noastra mai schimbasera doar 2 echipe, insa la mixt. Asa ca porneam intr-o pozitie buna si trebuia sa mentin asta.

Am pornit vijelios si am alergat primul kilometru sub 4 minute, insa apoi mi-am dat seama ca n-am nicio sansa sa mentin ritmul. Caldura ma omora incet, dar sigur. Noroc ca o bucatica din traseu trecea prin parcul palatului Stirbey, unde era umbra. Aveam de facut 2 ture. Cand terminam eu prim tura, Victor deja sprinta spre finish. Am incercat sa mentin un ritm decent, iar partea proasta era ca nu imi dadeam seama cu cine ma intrec, pentru ca pe traseu erau sportivi de la sprint si olimpic, atat individual, cat si stafete. Era deci important sa alerg cat mai tare. Usor de spus, insa la peste 25 de grade ma simteam complet ineficient. A trecut destul de repede si a 2-a tura si ma apropiam de final, insa nu imi venea sa cred uitandu-ma la ceas, pentru ca aveam doar 7,8 km, iar eu stiam ca trebuie sa fie 10 km. Nu imi dau seama ce s-a intamplat cu traseul, cert e ca doar atat a fost si dintr-un punct de vedere a fost bine, pentru ca daca mai aveam 2 km as fi fost intrecut de stafeta care a venit pe locul 3, ei avand un alergator mai bun decat mine.

Asadar am terminat pe locul 2 la stafeta olimpica masculin si pe 3 in clasamentul general al stafetelor.

Au urmat vreo 2 ore de relaxare pe iarba si apoi premierea. E frumos sa ajungi pe podium, cred ca orice sportiv isi doreste asta. A fost putin ciudat ca n-am primit decat o singura diploma (la trei oameni) si atat. Sigur, nu alergam dupa premii, dar tot e ciudat. Nu i-am inteles pe organizatori la faza asta. Pe de alta parte, apreciez foarte mult efortul lor organizatoric – concursul a iesit foarte bine si imi dau seama ca nu e deloc usor sa organizezi un triatlon.

Asa ca, una peste alta, am luat locul 2 la triatlon olimpic si ma mandresc cu asta. Yey!