Nu mi-am propus sa vanez toate concursurile de tara, insa o anumita ritmicitate a competitiilor imi prinde bine, pentru ca imi ofera motivatia necesara pentru antrenamente.

In weekend-ul care a trecut aveam programat Semimaratonul Sfantu Gheorghe, dar s-a nimerit sa merg si la Crosul Slanicului.

Cateva vorbe despre fiecare:

Despre semimaraton aveam un feeling ca o sa fie bine si ca o sa merite deplasarea. Le-am luat cu mine si pe fete, ca sa facem si o excursie cu aceasta ocazie. Timpul se anunta tocmai bun pentru alergare, iar eu eram dornic sa imi iau revansa dupa acel rezultat slab de la DHL. Stiam ca pot mai bine, insa asa cum am mai spus-o de cateva ori, caldura ma incetineste ingrozitor. M-am bucurat cand in dimineata cu concursul am constatat ca cerul e acoperit cu nori. Bine totusi ca nu a plouat.

Am stat la o pensiune foarte dragutza in Sancrai, o localitate in apropierea Sf. Gheorghe – Kiss Panzio. Daca aveti drum pe acolo, va recomand aceasta pensiune – curat, civilizat, preturi decente si o atmosfera de totala relaxare. Pacat ca nu am stat mai mult. Cred ca acolo as fi putut sa ma deconectez de la stresul pe care il inghit in Bucuresti.

Bineinteles, in noaptea de dinaintea concursului m-am perpelit in pat, de parca eram inainte de examen… Asta sunt eu, n-am ce sa fac, doar ca mi-e ciuda pe mine ca nu ma pot odihni bine exact atunci cand trebuie. Am mancat ceva usor si am plecat spre localitate, la linia de start. Acolo m-am intalnit cu o multime de cunoscuti, o parte dintre ei colegi de club, altii cunostinte diverse. Se faceau ultimele pregatiri. Dl. Csutak Tamas, organizatorul concursului era in mare agitatie. Omul s-a straduit sa iasa totul foarte bine si chiar i-a reusit. De altfel, cred ca principala reusita a fost atmosfera prieteneasca si destinsa care a caracterizat tot evenimentul. Am adus si eu din partea MH 100 de reviste, care au fost puse in pachetele oferite concurentilor. Chiar a fost o surpriza placuta ca am primit sac, tricou, medalie, diploma, cateva dulciuri (plus MH-ul) pentru o taxa modica de 10 lei.

Ne-am pus si noi bannerul clubului pe acolo, am facut cateva poze si hai la linia de start. O numaratoare inversa in ungureste, castile in urechi, mana pe butonul cronometrului si la treaba. Ca la mai toate concursurile din tara, stratul este foarte rapid, pentru ca sunt putini oameni si esti tentat sa te iei dupa “vitezomani”. Asa ca primul kilometru am cam sprintat, lucru total inadecvat pentru o cursa lunga. Apoi m-am calmat si mi-am zis ca asa oricum nu ajung nicaieri, ba risc ca “ma tai” devreme si sa nu mai iasa nimic. Deja incepuseram sa ne rasfiram dupa puteri. Din cate mi-am dat seama, eu am cam stat la jumatatea “plutonului” pe toata durata cursei. Aveam de parcurs 6 circuite de 3,5 km. Partea foarte proasta (un mare minus al acestui concurs) a fost faptul ca nu au oprit circulatia (decat intr-o mica zona, unde era linia de start/sosire. Asa ca am alergat printre masini, ceea ce este nu numai neplacut, dar si periculos. Nu pot sa zic ca era cine stie ce trafic, dar totusi… Am inteles de la dl. Tamas ca nu s-a putut obtine oprirea circulatiei, oricat a incercat. Cum de in alte orase, cu mult mai mari decat Sf. Gheorghe se poate, iar la noi nu…? Frustrant.

In tot cazul, noi ne-am concentrat pe treaba noastra si am alergat care cum am putut. La inceput ne faceam semne atunci cand ne intersectam, pentru ca mai apoi sa devenim mult mai seriosi. In linii mari, am mers ok. La inceput m-a apucat burta, dar apoi m-a iertat. Pe la jumatatea cursei ma miscam foarte voios si era superb daca ma puteam mentine asa. Spre final am mai incetinit, insa in medie am reusit sa merg cu aproximativ 5’/km, ceea ce m-a dus la un timp final de 1:43:50 – un record personal pe semi.

Evident, alergatorii mult mai buni decat mine m-au depasit cu aproape o tura sau chiar mai mult. Ma uitam la Victor Vlad, un alergator de exceptie, a alergat cot la cot cu niste pustani cu 20 de ani mai tineri decat el, conducand fara drept de apel toata cursa. Absolut incredibil. Il priveam cat de concentrat si decis era in timpul cursei si cu toate acestea si-a rapit o secunda ca sa ma bata pe umar prieteneste, pentru incurajare, atunci cand a trecut pe langa mine, depasindu-ma o tura. Ce sa zic… In asta consta frumusetea acestui sport facut la nivel de amator – participi la concursuri alaturi de oameni mult mai buni ca tine, insa nimeni nu te priveste cu dispret, nimeni nu zice “da-te mai incolo”, ba din contra, esti incurajat, te simti bine, esti la fel de important ca cei care te depasesc sau pe care ii depasesti. Multi dintre prietenii mei din club au ocupat primele locuri si ma bucur pentu ei. Poate intr-o zi o sa ajung si eu acolo, dar chiar daca nu o sa se intample asta, bucuria alergarii nu mi-o poate lua nimeni.

Eu am avut parte si de o galerie speciala, in sensul ca Dora si Carmen au avut rabdare si au stat dupa mine, asteptandu-ma la fiecare tura cu bautura izotonica si facandu-mi poze. Carmen a fost deja la trei concursuri cu mine si cred ca a inceput sa inteleaga lumea aceasta in care cuvintele de ordine sunt fair play, prietenie si pasiune pentru ceva sanatos si care aduce numai satisfactii.

Dupa ceremonia de premiere si poza de final, am mers si am mancat cu baietii. Initial aveam in plan sa stam pana duminica la Sancrai, insa toata lumea vroia sa plece, asa ca am decis sa plecam si noi la Cocorasti (adica la casa de vacanta), in ideea ca a doua zi sa mergem si la crosul de la Slanic. Drumul de intoarcere a fost foarte anevoios pentru ca a plouat torential.

A doua zi am facut greseala sa mergem la Slanic, unde avea loc “marele” cros de zilele orasului. A fost o cursa de 1,7 km, foarte rapida, cu putini participanti si care a pus capac prin ceremonia de premiere, care mie unuia mi-a stricat tot cheful. De ce? Pentru ca a existat un anumit prezentator isteric care a urlat non-stop intr-un microfon conectat la un sistem de amplificare dat la maxim. Dobitocul se credea probabil extrem de important si a zbierat de ne-a facut creierii tzandari. Nu mai vorbesc de faze penibile de genul “fetele ramane pe scena” sau marele anunt ca nu-stiu-ce patron local ofera tuturor premiatilor cate o pizza (adica o placinta de 2 lei de la Fornetti, pe care ei o numesc pizza). Penibilitati si tzaranisme… La un moment dat n-am mai suportat zbieretele istericului si am plecat sa mancam la un restaurant, unde am luat o tzeapa cum numai la restaurantele de 2 lei se intampla – mancare scumpa, proasta si putina… Sa le stea in gat si sa ramana fara clienti!

In sfarsit, cam asta a fost aventura din weekend. Mi-am facut pofta de concursuri pentru o perioada. Saptamana asta am lasat-o ceva mai usor cu antrenamentele, pentru ca m-am simtit cam obosit. Chiar daca timpul meu de la semi nu e prea grozav, in comparatie cu alti sportivi, totusi eu m-am straduit destul de mult sa il obtin si chiar sunt bucuros ca ma apropii de 1:40, iar cu timpul poate o sa ajung si la 1:30.

Aici puteti vedea galeria foto de la Semimaratonul Sf. Gheorghe 2008.