Ramasesem dator cu povestea maratonului de la Barcelona, care a avut loc pe 2 martie 2008.

Maratonul de la Barcelona a picat la fix, ca inceput de sezon, dupa ce toata iarna m-am antrenat constiincios, prin nameti, geruri, ploaie, mocirla si alte astfel de “delicii”, care in alti ani nu m-ar fi scos din casa nici cu politia. Totusi, asa cum am putut constata pe propria piele, faptul ca imi propun cate un obiectiv este suficient de motivant pentru a ma face sa las la o parte comoditatea. De fapt, acesta este unul din marile avantaje ale maratonului: iti ofera un obiectiv clar, precis. Stii exact pentru ce te antrenezi si iti este oarecum jena de tine si de cei din jur sa dai inapoi sau sa te prezinti intr-o forma proasta. Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca un maraton in strainatate presupune si o oarecare cheltuiala, probleme organizatorice (cu ce plecam, unde stam, ce mancam, cu cine lasam copilul, pisica etc.). Bref: m-am pregatit cat am putut de bine si asta s-a vazut in felul cum am terminat maratonul.

La Barcelona oricum trebuia sa ajung candva si nu singur, ci cu Carmen, sotia mea, careia ii promisesem acest lucru cu mult timp in urma. E a stat pe acolo vreo 4 luni in timpul studentiei si s-a indragostit iremediabil de acest oras, asa ca stiam de la bun inceput ca o sa imi placa acolo. Zborul a fost neasteptat de ieftin (100 euro dus-intors de persoana) cu o companie chiar din Barcelona (ClickAir). Noroc cu capsunarii, probabil, care au impus existenta unor zboruri lowcost, care sunt chiar ok din punct de vedere al serviciilor (exceptand intarzierea de o ora la plecare – nesemnificativa as zice, tinand cont de povestile horror despre dormit in aeroport, pe care le-am auzit). In Barcelona nu se poate pune problema sa nu ai unde sa stai sau sa mananci. De la hoteluri de lux si pana la hosteluri studentesti, tot orasul este “adaptat” pentru turism 365 de zile pe an. Am ales un hostel aproape de Placa Espanya, unde urma sa aiba loc startul. N-a fost o alegere prea grozava – confort destul de “studentesc”, dar tinand cont ca nu suntem niste fitosi, pana la urma a fost ok, mai ales ca nu veniseram sa stam in camera.

Contrar “uzantelor” de dinainte de un maraton, cand teoretic ar trebui sa evit efortul si sa bag carbohidrati in mine (evident, ca sa acumulez cat mai multa energie pentru ziua concursului), eu am batut Barcelona in lung si lat, alaturi de Carmen, care a rezistat admirabil. Nu stiu daca as fi castigat minute la maraton daca nu faceam acele plimbari, dar in mod sigur nu as fi putut sa stau in camera si sa zac, cand la cateva statii de metrou distanta se afla Sagrada Familia, La Pedrera, La Rambla si multe alte frumuseti despre care citisem si pe care ardeam de nerabdare sa le vad. Asa ca ne-am plimbat dupa pofta inimii.

Vineri se deschidea Expo de unde urma sa imi iau numarul de concurs si cipul; citisem pe net ca in alti ani fusesera cozi mari si inghesuiala. Totusi in acest an organizarea a fost foarte buna, incat in 3 minute am rezolvat totul. Eram gata de start. Bineinteles m-am invartit pe la toate standurile din Expo, care a fost foarte “ofertant”, spre deosebire de cel de la Atena care m-a dezamagit complet. Aici venisera o multime de firme de echipament specializat pe alergare (pantofi de sport, haine, suplimente nutritive, ceasuri, tot soiul de alte accesorii). Bugetul nostru de calatorie a cam avut de suferit de pe urma vizitei la Expo, dar nu regret, pentru ca am luat lucruri de calitate. A doua zi, am incercat sa ajungem si la Pasta Party, traditionala masa de paste (fainoase) pentru carbo-loading-ul de dinainte de cursa, dar inghesuiala era prea mare si am renuntat. Am mancat, in schimb, la un mic restaurant “de familie”, undeva pe langa Sagrada Familia – preturi mai mult decat rezonabile pentru mancare foarte buna, sanatoasa si suficienta.

Seara de sambata, inainte de maraton, am petrecut-o in camera, pregatind echipamentul si recapituland de 100 de ori toate detaliile pentru a doua zi. Deja aveam o tona de adrenalina in sange si simteam ca vibrez de atatea emotii. Ma intreb daca asa emotii o sa am la fiecare maraton de acum inainte?
Noaptea am petrecut-o minunat – cu ochii pe pereti. Carmen dormea obosita de atata plimbare, in schimb eu nu reuseam sa adorm si imi era ciuda pentru ca la ora sase urma sa sune ceasul. Pe la 2 noaptea am adormit, in sfarsit.

2 martie
M-am trezit fara aparent odihnit. Adrenalina isi facea datoria. Nu imi era foame, insa in mod obligatoriu trebuia sa mananc. Cu mare greutate am inghitit un sendvici si vreo 2 briose cu gem, dupa care am inceput hidratarea cu izotonic. Imi mai rezervasem o banana si cateva caise uscate pentru mai tarziu. Depozitele mele de glicogen erau asigurate inca din zilele precedente.
Am facut ultimele pregatiri si am pornit-o spre metrou, impreuna cu Carmen (care avea emotii cel putin la fel ca mine, mai ales ca ea era fotograful “oficial”) si Marian Tudorica, un prieten maratonist, care sosise cu o seara inainte. Metroul era plin de alergatori care se indreptau spre Piata Spania, acolo unde era un furnicar de oameni ce se incalzeau, se ungeau cu creme, mancau, glumeau si faceau poze. Se simtea in aer energia uriasa ce urma sa se degaje pe parcursul celor 42 de kilometri. Nu prea mai aveam emotii. Eram acolo. Ma simteam bine. Aveam tot ce imi trebuie. De fapt, cred ca acesta este stresul meu cel mare: ca un anumit aspect particular ar putea sa ma impiedice sa plec sau sa termin cu bine cursa. Minutele inainte de start au trecut extrem de repede. Mi-am luat la revedere de la Carmen, cu care stabilisem cateva puncte pe traseu, unde sa ma astepte si am plecat spre zona de start, organizata in functie de timpul estimativ de finis. In multime m-am intalnit cu cativa dintre alergatorii din Brasov, cu care ma cunoscusem cu o zi inainte si de asemenea, cu Marius Nitoi, antrenor la World Class si prietena lui Iwona.

Eram acolo, in multime si frematam. Zambeam, pentru ca totul era perfect. Se anunta o zi excelenta din punct de vedere meteorologic.

8,30. Start. Poate credeti ca am inceput ca la cursa de 100 metri… De fapt, startul meu (si ale celor din jur) a fost un mers lent timp de 5 minute, pana ne-a venit randul sa trecem linia de start. Asa e la maratoanele mari, iar la Barcelona au fost vreo 9000 de oameni. La un moment dat am inceput sa alerg. Ce usurare! In Piata Spania era lume multa. M-am uitat dupa Carmen, dar n-am reusit sa o vad in multime. Eram inconjurat de multi, foarte multi alergatori. Trebuia sa am grija sa nu lovesc pe cineva sau sa fiu lovit. Ma simteam intr-o forma excelenta si imi infranam cu greu tentatia sa o iau la goana (adevarul e ca nici nu prea aveam loc). Imi propusesem sa ma tin cat mai mult dupa pacer-ul de 3 ore 45 minute (adica un tip care avea pe el un tricou pe care scria 3:45 si un balon pe care scria la fel). L-am vazut ceva mai in fata si m-am linistit. Era un ritm bun, pe care stiam ca pot sa il mentin mult timp. In casti imi canta Vita de vie (ultimul lor album, Egon). O placere. Dupa vreo 3 km am trecut pe langa Camp Nou, unul dintre cele mai mari stadioane din Europa (poate cel mai mare, nu stiu), acolo unde joaca FC Barcelona. Drumul urca putin, insa nu simteam. Era bine. Pluteam. La un moment dat chiar ma gandeam ce lejer alerg, parca ma plimbam si cand ma uit putin inainte, hopa, pacer-ul de 4:00. Nu mi-a fost greu sa il depasesc, mai ales ca drumul cobora. Bucla de 10 km se termina tot in Piata Spania. Am vazut-o pe Carmen care ma astepta sa imi faca poze. Primii 10 km nici nu i-am simtit. Ma simteam extraordinar: era soare, era lume multa care ne aclama, respiram bine, nu ma durea nimic si alergam pe un bulevard principal din Barcelona. Ce-ti poti dori mai mult intr-o dimineata de primavara?

Dupa vreo 3 km am trecut pe langa La Pedrera, una dintre capodoperele lui Gaudi, dar la km 15 ne astepta maiestuasa Sagrada Familia. Recunosc ca in acel moment eram mai preocupat sa gasesc statia de rehidratare, pentru ca trebuia sa “bag”. Noroc ca organizarea a fost perfecta: apa, izotonice, fructe, bureti. Mi-am ridicat totusi privirea spre turnurile Sagradei, asa, ca sa imi poarte noroc. Ma simteam inca foarte bine. Chiar aveam un ritm excelent. Depasisem pacerul de 3:45 si la un moment dat l-am vazut in fata pe cel de 3:30. Un mic gand frumos mi-a trecut prin minte.. dar nu l-am lasat sa ma distraga, pentru ca stiam de la antrenamente ca nu sunt inca pregatit sa termin in 3 ore 30 si daca as fi fortat la jumatatea maratonului, puteam sa ratez si 4 ore. Kilometrul 20 ne-a intampinat dupa ce am trecut de Pont de Calatrava. Eram inca bine, insa oboseala incepuse sa isi arate coltii. M-a ajutat faptul ca m-am fortat sa mananc un gel de carbohidrati (nu imi place deloc senzatia de crema in gura, in situatia in care nici saliva nu prea mai aveam). Parca nu mai trageam ca la inceput. De fapt se si spune ca a doua parte a maratonului nu are nicio legatura cu prima. E alt sport, daca pot sa zic asa.

A urmat o portiune destul de monotona, indreptandu-ne spre Torre Agbar, o cladire inalta si foarte colorata, cu un aspect falic de-a dreptul amuzant. Am vazut-o pe Carmen si m-am mai incarcat cu energie stiind ca este acolo. Gluma se ingrosa. Am facut tot felul de bucle pe Avinguda Diagonal (un mare bulevard ce taie in diagonala Barcelona), prin zone nu foarte grozave ca piesaj si am alergat de 4 ori in directia lui Torre Agbar, incat nu mai suportam sa il vad inaintea ochilor.

Statiile de rehidratare si cele cu bureti uzi erau o adevarat binecuvantare. Deja se facuse cald si multe portiuni erau in plin soare (iar eu nu imi luasem sapca…). Am trecut cu bine de kilometrul 30, in dreptul Forumului si am intrat pe bulevardul paralel cu plaja, catre Port Olimpic. In oricare alta situatie, ar fi fost o plimbare extraordinar de placuta, dar pentru mine (si nu numai) incepuse chinul. Imi era sete si aveam coapsele beton. Totusi alergam nesperat de bine. Vroiam umbra. Incepuse sa mi se faca teama de o insolatie, pentru ca deja aveam “piele de gaina”, semn ca sistemul meu de termoreglare o cam luase razna. La un moment dat a trecut pe langa mine grupul coagulat in jurul pacer-ului de 3:45. M-a cuprins o oarecare disperare. Am mers putin ca sa ma calmez si apoi am inceput sa alerg din nou in ritmul lor.

Am intrat in parcul din fata Arcului de Triumf, care stiam ca marcheaza kilometrul 35. Aici e partea cea mai urata a oricarui maraton. Nu mai este joaca. Nu mai este placere. Doar chin si dorinta de a se termina mai repede totul (plus ganduri de genul “cine m-a pus?”, “nu mai fac niciodata”, “trebuie sa iau o pauza mare dupa maratonul asta” etc.). La Arcul de Triumf era lume multa care aplauda si striga. Nu imi mai pasa. Am mers putin pe o bucata cu umbra si am baut cu nesat cateva pahare cu Powerade (cel de lamaie este genial). Grupul de 3:45 se cam departa asa ca am reluat alergarea, cu ultimele forte. Am trecut prin Placa Catalunya, dar sincer sa fiu nu imi amintesc momentul. Stiu doar ca am coborat pe La Rambla si ii multumeam lui Dumnezeu ca e pe teren plat. Alergam cu resursele de avarie. Nu stiu ce naiba imi mai misca picioarele, ca eu nu prea mai eram pe acolo. In urechi imi urla Limp Bizkit si ma deranja ingrozitor, dar daca ma opream sa caut altceva (tanjeam dupa un Moby…), nu mai eram sigur ca pot sa o mai iau din loc. In sfarsit am ajuns la monumentul lui Cristofor Columb, care cocotat pe un mare stalp, arata undeva spre mare. L-am lasat cu problema lui si am alergat “sprinten” catre kilometrul 40. Visam la un pahar cu apa si unul cu Powerade. Lume multa pe margine striga la noi si ne incuraja, insa nu ii mai auzeam. Trageam de mine. Grupul de 3:45 se departase destul de mult. Nu mai aveam sperante sa recuperez, insa stiam ca o sa termin sub 4 ore, ceea ce era oricum ok.
Partea proasta cu maratonul de la Barcelona este faptul ca de la km 39 drumul incepe sa urce pana la finis. Panta probabil ca nu e mai mare de 2%, dar e exact ce nu ai nevoie la final de maraton. Alergam pur si simplu. Renuntasem la mp3, pentru ca ma deranja. Ma uitam in jur. Oameni mult mai in varsta ca mine trageau la fel de tare (sau de slab, luati-o cum doriti…) ca mine. Deja vedeam cele 2 turnuri din Piata Spania si stiam ca sunt foarte aproape de linia de sosire. Era lume multa si vacarm si nu stiu de ce, ultimul kilometru l-am alergat parca intr-un vis.

Am vazut marcajul “42 km”. Mai aveam putin pana la linie. Nu mai aveam forta nici sa ma emotionez. In sfarsit trec lina.

3:56:20 timpul afisat pe ceasul liniei de sosire.
3:51:23 timpul real, pe cronometru

Carmen ma astepta in spatele liniei. M-am indreptat spre ea ca un om beat. Eram fericit.
Dupa ce am predat cipul, am iesit din imbulzeala si am incercat sa gasim un loc unde sa stau jos. La fel ca la Maratonul Transilvania, timp de cateva minute am avut niste dureri ingrozitoare de picioare. Acidul lactic…
Putin mai tarziu m-am intalnit cu Marius Nitoi, care a fost cel mai rapid dintre romani (3:03:01) si apoi cu maratonistii din Brasov – Vlad Cristian Rosca-Metaxa 3:08:55, Stefan Codrut Craciun 3:13:34, Adela Bota 3:50:03, Razvan Titeiu 4:08:04 si Cosmin Maxim 4:28:49. Marian Tudorica a terminat si el cu un timp foarte bun 3:11:03.
Mi-am revenit destul de rapid, asa ca dupa un dus si putin stat in pat am plecat la plimbare cu Carmen si Marian, iar seara ne-am intalnit cu restul alergatorilor romani, ca sa sarbatorim “victoria”.
Desi nu am fost la multe maratonane in strainatate (doar la Atena, in afara de acesta), deci nu am prea multi termeni de comparatie, recomand Barcelona fara retineri: este plat, bine organizat, cu multi spectatori, iar orasul este minunat si nu foarte scump.

Galerie foto de la maraton