Excesul de greutate este pentru multi o problema chinuitoare, insa in cele mai multe cazuri “chinul” are dimensiuni suportabile. Cu timpul intervine obisnuinta, iar lenea patologica a omului modern il face pe acesta sa accepte dezavantajele unei greutati mari (probleme medicale, prejudicii de ordin estetic, psihic etc.), pentru ca e mai usor sa te complaci si sa te prefaci ca nu iti pasa, decat sa iei masuri, care inseamna efort investit, timp investit, vointa, disciplina etc.

De curand mi-a intrat in cabinet o persoana foarte interesanta prin natura problemei sale. Am mai intalnit cazuri de bulimie, insa le-am surprins in plina evolutie. Acesta era un caz aproape rezolvat. Dupa 20 de ani de comportament autodistructiv – cicluri de mancat compulsiv intercalate cu perioade de infometare si totul bine “asezonat” cu varsaturi provocate, aceasta persoana reusise sa ajunga pe o linie de plutire, insa dupa patru ani de terapie comportamentala (iata cat de important este aportul unui specialist… nu o sa obosesc niciodata subliniind acest aspect crucial).

La momentul consultatiei se afla deja de 4 luni intr-un regim de slabire, daduse jos cateva kilograme, insa avea nevoie de o confirmare ca face bine ce face. Am realizat dimensiunile problemei si a suferintei prin care trecuse atatia ani, abia in momentul cand a trebuit sa facem cantarirea. Initial nu a acceptat, argumentand ca si-a propus ca un an de zile sa nu se cantareasca, tocmai pentru a evita socurile provocate de o greutate “neconforma” cu asteptarile. Pentru ca trebuia sa imi fac o idee despre stadiul in care se afla, am reusit sa obtin acceptul, insa cu promisiunea ca nu ii voi comunica valoarea, ceea ce am si facut.

Nu pot sa nu fac o paralela cu cei care ajung la 130-150 kg (si am avut destule astfel de cazuri) si nu par sa fie afectati in niciun fel de situatia lor. Vin la medic doar pentru ca totusi se spune peste tot ca obezitatea nu e buna etc etc