Maratonul Berlin 2008

nov. 18, 2008 | 4 comments | Berlin, maraton

Maratonul Berlin se inscrie in seria celor mai mari maratoane din lume, alturi de New York, Londra, Paris, Boston, Chicago. Asadar este un must pentru orice “colectionar de maratoane”, asa cum am devenit si eu in ultimii 2 ani.

Pentru mine, maratonul Berlin avea sa fie cel cu numarul 6 si al 3-lea pe anul 2008. Il asteptasem cu nerabdare si stiam ca nu o sa ma dezamageasca, in special pentru ca urma sa fie prima mea experienta la un maraton mare (sau mai bine zis… urias).

 

 M-am decis inca din primavara sa merg la acest maraton, asa ca am fost printre primii care s-au inscris, profitand si de prima categorie de taxa, substantial mai mica decat urmatoarele categorii. Alaturi de mine s-au mai inscris inca trei prieteni si colegi de club – Marian Tudorica, Danut Cernat si Hiroko Ogawa; dupa un timp ni s-a alaturat si Dan Lixandru, un alt membru al Ro Club Maraton.

Perioada de pregatire a fost destul de lunga (practic ultimul maraton la care participasem fusese cel de la Belgrad, in aprilie); pe durata verii am mai fost la alte 3 semimaratoane, unde mi-am testat fortele pentru concursul din toamna. Stiam cam pe unde ma aflu si desi speram la o evolutie, imi dadeam seama ca nu are cum sa se petreaca atat de repede.

 

 Primul contact cu acest maraton impresionant a fost atunci cand am mers la Expo pentru a ne ridica numerele de concurs si cip-urile. Stiam ca se inscrisesera 40.000 de oameni, si poate ar fi fost cu mult mai multi daca nu se punea limita maxima la acest numar; totusi nu aveam imagina a ceea ce inseamna atata omenire adunata la un loc. Cum spuneam, prima impresie mi-am facut-o in drum spre Expo, aflat undeva mai spre periferie, intr-o hala imensa. O coloana de oameni, ca la demonstratie, se intindea de la metrou si pana la locul respectiv. Nu ne venea sa credem cati oameni se indreptau spre Expo. Acolo alta surpriza – un puhoi imens de alergatori astepta sa se dea drumul la standurile de unde se luau numerele. Daca acest lucru s-ar fi intamplat la noi, probabil ca ne-am fi calcat in picioare, am fi stat ore intregi si ne-am fi umplut de nervi. Dar nemtii nu se dezmint atunci cand vine vorba de facut treaba “nemteste”, asa ca in cateva minute aveam pachetul cu cele necesare pentru concurs si ne puteam pierde in hala uriasa cu standuri comerciale. Acolo era un fel de paradis al cumparaturilor pentru pasionatii de maraton. Doar bani sa ai. In paranteza fie spus, la o astfel de expozitie se pot face cele mai bune achizitii in materie de echipament de alergare, suplimente nutritive, accesorii etc, pentru ca sunt aproape toti producatorii la un loc si cei mai multi dintre ei vin cu oferte tentante. Dupa ce ne-am facut shopping-ul, am incercat sa mergem si la Pasta Party, insa era prea mult de asteptat si deja eram cam in urma cu carbo loading-ul, asa ca am mers la un local in oras, unde ne-am umplut depozitele de glicogen (fara a ne goli prea tare buzunarele – trebuie spus ca Berlinul nu este un oras scump, asa cum ati putea fi tentati sa va ganditi).

 

 Nu pot sa zic ca am avut foarte multe emotii la acest concurs. Ele au existat, insa a contat foarte mult faptul ca am fost cu grupul si m-am simtit oarecum protejat impotriva neprevazutului. Analizandu-ma, apropo de emotiile inainte de concurs, am constatat ca stresul meu cel mai mare este legat de posibilitatea de a rata startul. Pentru a ajunge la linia de start a unui maraton investesti destul de mult, in special timp si efort la antrenamente. La asta se adauga toate gandurile si planurile privind calatoria, investitia in sine cu drumul, cazarea si restul aspectelor financiare. Apoi mai sunt tot felul de maruntzisuri pe care trebuie sa le ai in vedere, de la pantofii de sport pe care ii vei purta si pana la micul dejun de dinainte de concurs, care nu trebuie sa pice greu, dar trebuie sa fie consistent si acceptat de organism. Toate acestea adunate (si nu sunt putine, cei care alearga stiu despre ce vorbesc) iti pot asigura succesul la un maraton. In cazul meu “succes” inseamna in primul rand sa il termin si in al doilea rand sa mai “fur” cateva minute din timpul final, astfel incat sa imi fac record personal. De fapt, cam pentru toti amatorii inseamna acelasi lucru, indiferent ca termina in 3, 4 sau 5 ore. Alergam de placere si avem nevoie de aceste concursuri pentru a ne stabili un obiectiv clar pentru care ne antrenam.

Revenind la ideea de la care plecasem, trebuie va spun ca inainte de maratonul Berlin chiar am reusit sa dorm, ceea ce mi-a prins deosebit de bine. În seara de dinainte am stat la discutii cu baietii, ne-am prins numerele pe tricouri si am stabilit recorduri de doborat a doua zi.

 

 Noaptea a trecut repede. M-am trezit a doua zi cu mintea clara si cu pofta de alergare. Cred ca secretul alergarii unui maraton consta in a-ti convinge creierul sa accepte un astfel de efort. Cel putin la mine cam la asta se reduce toata treaba. Din punct de vedere fizic stiu sigur ca pot parcurge cei 42,2 km – mai incet sau mai repede, asta nu are nicio importanta. Te mai doare un picior, un ficat… nu conteaza, pana la urma trece. Dar daca nu esti 100% convins ca poti sa alergi atat, nu ai absolut nicio sansa sa termini maratonul. Asa ca, pe langa antrenamentele propriu-zise de alergare, foarte important este sa iti antrenezi psihicul. Inainte de Berlin am avut nevoie sa ma remotivez si ma bucur ca a dat rezultate.

 

 M-am fortat sa mananc micul dejun. Pe de-o parte era prea devreme pentru mine, pe de alta aveam oarece emotii. Totusi, micul dejun este un punct important inainte de un concurs de anduranta, pentru simplul fapt ca iti aduce in organism o ultima portie de glucoza (bineinteles, daca mananci alimente bogate in carbohidrati) si in felul acesta iti mai protejezi un timp depozitele de glicogen, atat de valoroase pentru cursa.

Am plecat pe jos catre start. Hostelul unde stateam era relativ aproape. De fapt, acesta a fost criteriul pentru care l-am ales, si am cam luat teapa, pentru ca pe acolo totul era cam murdar si cam vechi (si cam gay, dar asta nu conta, a fost doar o constatare). In drumul nostru, din loc in loc, se organizau statiile de rehidratare. Voluntarii imbracati in galben erau peste tot. Fara ei ar fi fost imposibil sa se organizeze un concurs de asemenea amploare. In sfarsit ajungem in zona unde trebuia sa ne lasam lucrurile personale. Lume multa. Multa, multa. Insa totul e perfect organizat. Fiecare om stie exact unde sa isi lase bagajul. Abia avem timp sa facem cateva poze. Timpul trece foarte repede si trebuie sa mergem in zona de start.

Eu trebuie sa ajung in sectorul F, adica acolo unde se aglomerează cei mai multi alergatori. Timp de cateva minute ma lupt cu o mare de oameni doar ca sa intru in sectorul meu. Sunt prins ca o sardina in cutie si dus de val. Daca mi-ar fi cazut ceva din mana, n-as fi avut cum sa ma aplec sa ridic. La un moment dat primesc un calcai in genunchi, adica exact ce imi lipsea. Intr-un final ajung pe bulevard, in sectorul meu si ma relaxez. Acolo nu mai era asa inghesuiala.

Minutele trec repede. Cu putin timp inainte de start este anuntata vedeta acestui concurs, Haile Gebresselasie, marele Haile, care cu un an inainte stabilise un nou record mondial chiar aici la Berlin, unde terminase maratonul in 2:04:36.

Maratonul este un sport deosebit din multe puncte de vedere – unul dintre ele fiind chiar faptul ca un alergator amator, ca mine, poate sa alerge in aceeasi cursa cu un sportiv de talia lui Gebresselasie. E un sentiment aparte. Undeva acolo in multime o sa fiu si eu, intr-un concurs in care alearga cel mai bun maratonist al tuturor timpurilor. Mai spuneti-mi un alt sport in care se poate intampla asa ceva?

Se da startul!

Gebresselasie o rupe la fuga cu mai mult de 20 km/h. Si asa o sa o tina tot maratonul. Danut Cernat, care se infiltrase subtil in sectorul A, il urmareste cateva sute de metri, dupa care isi pierde “suflul”. Asta urma sa aflu de la el dupa cursa, pentru ca eu, în sectorul F, puteam sa beau linistit o cafeluta – abia dupa vreo 12 minute aveam sa trec si eu linia de start.

Ca de obicei, primii 10 km au fost o desfatare. Totul a mers perfect. Berlinul a fost prima mea experienta la maraton mare. Pe de-o parte este interesant sa alergi permanent inconjurat de sute de oameni, insa pe de alta, e destul de stresant pentru ca de multe ori trebuie sa incetinesti sau sa depasesti pe cineva. Per total, este totusi o experienta care trebuie traita de oricine este pasionat de maraton, dupa care poti decide daca mai mergi la maratoane mari sau te limitezi la unele mai mici.

Pentru berlinezi, maratonul este un eveniment foarte important. Ajuns la editia 35, el este privit nu numai ca pe o afacere uriasa, ci ca pe un spectacol de mare amploare. Fara sa exagerez – pe tot traseul au fost spectatori de ambele parti ale drumului, unul langa altul, uneori pe mai multe randuri. Asa ca am fost aplaudati si incurajati continuu, 42,2 km. Ceea ce este incredibil. Din loc in loc erau orchestre sau formatii de muzica – e drept ca pe acestia nu prea i-am auzit, pentru ca am obiceiul sa alerg cu propria mea muzica in urechi.

Traseul maratonului nu este neaparat unul foarte interesant. E adevarat ca te duce pe langa unele dintre cele mai importante repere ale Berlinului, insa in efortul maratonului si inconjurat de atata lume, eu unul n-am prea observat mare lucru in jur. Din fericire, profilul altimetric este foarte “prietenos”, asa ca poate fi un loc bun unde sa iti imbunatatesti timpul personal.

Dupa ce am trecut de jumatatea cursei, a inceput si greul. Nu stateam bine nici cu timpul, insa mai grav decat atat era faptul ca incepusem sa am niste vagi senzatii prin abdomen, care se amplificau din kilometru in kilometru. Incepusem sa imi plang de mila si sa ma autocompatimesc, ceea ce nu e deloc de dorit intr-un maraton. Ajunsesem pe la kilometrul 25. In dreapta mea, o doamna cu par alb, care sa tot fi avut vreo 65-70 de ani, alerga de zor, cu o figura foarte hotarata. Mi-a fost jena de lamentarile mele interioare si am fortat putin ca sa o depasesc pe “mamaie”. Am si eu orgoliul meu…

La acest maraton am experimentat si altceva nou – ceaiul cald. De obicei, in timpul unei curse simti nevoia sa bei ceva racoritor. La punctele de rehidratare – multe si bine organizate, exista o masa si cu ceai cald. A fost chiar binevenit. O alta noutate pentru mine a fost faptul ca am alergat purtand ciorapi elastici compresivi, care cica ar avea efect asupra circulatiei de intoarcere. Nu pot sa spun ca am simtit ceva particular (desi, parca m-au durut mai putin picioarele dupa cursa).

Dupa ce am scapat si de kilometrul 30, a inceput numaratoarea inversa. Pentru psihic e mult mai bine sa imi spun ca mai am 9,8,7… km, decat sa numar spre 42. Inevitabil, ma lovise oboseala si deja alergarea nu mai avea nicio legatura cu placerea. Nu stiu, poate ca altii savureaza tot maratonul, insa pentru mine tot ce e peste 30 km devine greu de suportata. Asta poate si pentru ca nu ma antrenez asa cum ar trebui, adica sa fac periodic alergari lungi, de peste 20-25 km.

Alergam cu gandul la finis. Doar atat imi mai doream, sa termin.

Nu reusisem sa imi dobor vechiul record, iar alte obiective erau mult prea departe. Cand am trecut de Poarta Brandenburgica si am vazut cat mai este pana la linia de sosire, mi-a picat fatza. Nu pentru ca nu as mai fi putut parcurge cele cateva sute de metri, ci pentru ca ceasul meu se apropia vertiginos de pragul critic de 4 ore. Am sprintat cu ultimele resurse. Cand am oprit cronometrul, imi arata 4:00:04. La naiba! Dar, atunci cand am ajuns la hostel, am primit pe sms rezultatul oficial, care era 3:59:57. Am fost atat de fericit, de parca eu doborasem recordul mondial, nu Gebre, care terminase cursa cu un timp absolut fenomenal – 2:03:59!!!

Intr-un fel sau altul tot reusisem sa imi ating obiectivul primar, acela de a nu depasi 4 ore. Cum era de asteptat, prietenii mei au terminat cu timpi mai buni decat ai mei.

Platoul din fata Reichstag-ului era plin cu alergatori care “isi lingeau ranile”. Ne-am felicitat, ne-am pozat si apoi am plecat usor spre casa, cu medaliile la gat si cu senzatia dureros-placuta de oboseala resimtita in toti muschii.

 

Dupa ce ne-am odihnit cateva ore, ne-am pus rochiile de bal, pentru ca undeva langa Gara de Est din Berlin urma sa se desfasoare o petrecere pentru maratonisti. In drum spre Party ne-am oprit si am mancat bine la un restaurant – aveam o foame si o sete ca de oameni care alergasera un maraton. Asa-zisa petrecere era intr-o cladire veche, un fel de hala industriala transformata in discoteca. Pe niste panze foarte mari erau proiectate imagini din timpul maratonului, in special finisul impresionant al lui Gebresselasie, fostul si actualul campion mondial. Si cam asta era toata petrecerea… Berea, si orice altceva de baut, era pe bani destul de multi. De fapt acesta a fost cam singura bila neagra pe care am dat-o nemtilor – cam zgarciti. In taxa de concurs nu au oferit mai nimic – ma refer la obiecte promotionale, suveniruri si alte mici nimicuri, care sunt totusi importante, pentru ca iti raman amintire peste ani. Un tricou banal de “finisher” costa 20 de euro. Cam in acelasi stil au organizat si petrecerea. Partea frumoasa a fost ca ne-am imprietenit cu niste scotieni simpatici si asa a trecut timpul pana la ora 11, cand urma sa vina chiar Haile.

Au urcat pe scena o buna parte dintre sportivii din top 10. Spre bucuria noastra, prima sportiva prezentata a fost chiar romanca Daniela Carlan, care a terminat maratonul pe locul 9 (in clasamentul feminin). Degeaba am strigat si am fluturat un steag tricolor – n-a fost chip sa-i atragem atentia (asa cum avea sa imi spuna la Maratonul Bucuresti, nu vedea nimic in sala din cauza reflectoarelor). Au urmat tot felul de alergatori mai putin cunoscuti (pentru mine, cel putin) si in sfarsit, cei doi campioni, Haile Gebresselasie si Irina Mikitenco (o rusoaica devenita cetatean german). Haile a spus cateva vorbe, foarte degajat si volubil, printre care si celebrul “Ich bin ein Berliner!” (adica “Sunt berlinez!” – propozitie celebra, care a fost spusa cu ani in urma de catre JF Kennedy). Scurtul sau discurs s-a invartit in jurul dorintei sale de a cobori sub limita de 2 ore si 4 minute si faptul ca o singura secunda l-a facut mai fericit ca niciodata.

Dupa care a dansat. Pentru cineva care alergase cu cateva ore inainte un maraton in 2:03:59, as putea spune ca s-a miscat destul de bine.

 

Adevarul este ca Gebre este un alergator incredibil si o vedeta in lumea alergarii. Daca l-ai vedea pe strada, imbracat in haine obisnuite, nu ai da prea multi bani pe el – mic, slab, negricios, nici pe departe un Fat Frumos sau un atlet care sa impresioneze prin aspectul fizic. Insa in timpul unei curse de maraton devine o forta a naturii. Timpii sai intermediari, masurati din kilometru in kilometru sunt aproape identici, ceea ce inseamna ca alearga cu viteza constanta, iar aceasta viteza este una pe care multi dintre noi n-am putea sa o mentinem nici cateva zeci sau sute de metri. Sunt foarte curios daca va mai reusi sa coboare sub acest nou record mondial. Senzatia mea este ca inca mai are resurse si poate ca ar fi putut sa coboare si mai mult, insa isi lasa niste secunde “de rezerva” pentru noi recorduri (care inseamna nu numai glorie, ci si foarte multi bani – apropo de asta, imediat ce a terminat cursa, a fost preluat de catre directorul maratonului si in spatele lor a aparut de undeva un panou cu siglele tuturor sponsorilor).

 

Daca m-ar intreba cineva daca merita alergat maratonul din Berlin, i-as raspunde “cu siguranta, da”. Are (aproape) toate calitatile unui concurs excelent organizat, incepand cu serviciile oferite sportivilor si pana la atmosfera de sarbatoare. Pe de alta parte, “excursia” la Berlin nu este prea costisitoare (exista low-costuri, hosteluri rezonabile, mancarea este la fel ca la noi, iar pentru transportul public exista abonamente convenabile). Din punct de vedere turistic, Berlinul nu este neaparat un oras extraordinar, insa are o multime de puncte de interes, istorie interesanta si “vizibila”, oameni prietenosi si amabili si bineinteles, civilizatia vestica prezenta in toate cele.

 

 

Daca vreti sa vedeti poze de la acest maraton click aici.




Acest articol a fost vizualizat de 1.438 ori.

Related Posts

Comments (4)

  1. remus
    noiembrie 25, 2008

    cu siguranta a fost un maraton ,,super” ar trebui ca si organizatorii din tara sa va contacteze pt. impresii(notite)…..mult succes…..si cu siguranta o sa pot si eu alerga impreuna cu cei mai buni…….acum sunt in pregatiri….

  2. Serban Damian
    noiembrie 25, 2008

    Iti doresc succes. Poate vii in clubul nostru de alergare.

Leave a Comment!

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.