Navigand pe net, relativ aiurea, am gasit un post pe blogul d-lui Tudor Octavian. Evident, un post despre maraton.

http://blogsport.ro/opinii/2007/01/30/glorie-cu-portia/

Mi-ar place sa pot sa scriu si eu atat de frumos.

“….Dacă maratoniştii sunt prea marcaţi de efortul fizic, ca să mai aibă puteri pentru a se gîndi şi la altceva decît la adversari, în schimb spectatorii îşi pun întrebări, la care altfel n-ar fi ajuns niciodată. Mai mult, simt un gen de solidaritate, necunoscut în raport cu alte probe atletice, cu toţi alergătorii. E o reacţie a colectivităţii la logica aparte a micii colectivităţi răspîndite pe cei 42 de kilometri ai calvarului. Publicul nu simte nimic pentru ultimul clasat la aruncarea greutăţii, dar pentru maratonistul care termină ultimul cursa, dar o termină, simt respect, îl împing din spate să nu cedeze, se simt răzbunaţI de acesta pentru atîtea şi atîtea momente din vieţile lor, cînd n-au fost în stare să ducă o treabă pînă la capăt…”

Foarte adevarat. Poate daca nu as fi avut sansa sa merg cu Vlad la Ironman, nu m-as fi apucat de maraton. Simplul fapt ca am fost alaturi de el in zilele premergatoare concursului (acum stiu cat de reale erau acele framantari) si apoi printre miile de spectatori in ziua competitiei, a schimbat ceva profund in mine. Si uite-ma in martie 2008 cu 4 maratoane la activ. Eu, care n-am avut niciodata prea mult talent pentru sport.