Puternic si rezistent.
Așa trebuie să fie cel care dorește să răzbată la Maratonul Zăpezii, unul dintre martoanele istorice organizate de către cel mai prolific organizator de maratoane de pe melagurile strămoșești, generalul (noi așa îl considerăm) Ilie Roșu!

Anul trecut, la prima ediție s-au adunat 20 de oameni. Ce-i drept era iarnă grea și nu se putea alerga decât maraton. Așa că nu s-a aventurat multă lume. Anul acesta în schimb, pe lângă faptul că avem un februarie destul de prietenos, organizatorii, Ilie Roșu și Eco-Aplin, au introdus 4 probe – 15, 21, 30 si 42 km. Plus ștafete de copii. Deci pentru toate posibilitățile.

N-aveam de gând să mă duc. Sincer. Din simplul motiv că îmi era cam lehamite de drumul până la Râșnov în condiții de iarnă, pe DN1 pe care îl urăsc, plus că nu mă simțeam foarte antrenat. Însă cu o săptămână înainte de concurs am avut așa o pornire venită din neant și le-am propus fetelor să facem un weekend la munte, iar eu să îmi fac damblaua cu alergarea. Nu știam exact la ce cursă să mă înregistrez – 15 e prea puțin, 21 fac și la long run-urile din parc, iar maratonul simțeam că e prea mult pentru etapa asta de pregătire. Așa că în mod logic mai rămăsese doar cursa de 30 km, adică o bună posibilitate de long run. S-a dovedit a fi o alegere bună din multe puncte de vedere.

Am ajuns vineri seara la Cabana Himalaya unde se afla cartierul general al concursului și am luat kitul. Cazarea o aveam la Pensiunea Poiana Velicanului, undeva la 3 km în munte (frumos acolo, recomand). Combinația noapte+zăpadă+pantă ne-a dat emoții, pentru că la un moment dat mașina mea n-a mai vrut să urce, rămânând în pustietate, pe întuneric și cu 2 copii mici după noi. Ne-au recuperat însă cei de la pensiune, care se afla chiar foarte aproape.

A doua zi de dimineață am mers din nou la Himalaya, de unde am fost transportați cu un autobuz la linia de start, în Râșnov, lângă noua pârtie de ski. Trebuie să spun că acest maraton s-a desfășurat cu o zi înainte de deschiderea Festivalului Olimpic al Tineretului European, deci chiar s-a potrivit foarte bine. Poate și de aceea am avut la linia de start 4 televiziuni importante care au făcut reportaje. Ne-am învârtit pe acolo mai bine de o oră până la start, însă a fost plăcut pentru că am întâlnit ca de obicei o mulțime de cunoscuți și prieteni. Asta îmi place cel mai mult la aceste maratoane micuțe, faptul că te simți ca la o petrecere – toată lumea e prietenoasă, bine-dispusă, dornică să comunice.

Ca la toate maratonele organizate de Ilie Roșu, și la acesta am cântat imnul înainte de start

Apoi start!

Primii kilometri sunt la vale, deci șuvoiul se scurge rapid. Am străbătut câteva străzi din Râșnov, cam printre mașini, ceea ce nu a fost foarte plăcut, însă curând am intrat în Cetatea Râșnov. Aici a fost prima urcare, destul de înclinată, care ne-a mai redus din entuziasm. Am străbătut cetatea și ne-am întors din nou în Râșnov. Iar alergare pe șosea, iar mașini. Totuși curând am intrat pe drumul ce leagă drumul principal cu Cabana Himalaya. Acest drum mi-a adus aminte de solul lunar, plin de gropi și cratere, dar și de bulevardul Liviu Rebreanu, pe unde trec zilnic. Minuni ale secolului XXI. Totusi luna si drumul 101 de la Râșnov au o scuză, că sunt la dracu în praznic, dar pentru bulevardul bucureștean eu aș calca pe gât jigodiile din administrație care nu se ocupă cu repararea lui (de doi ani se kk pe ei să refacă o nenorocită de linie de tramvai…).

Dar să nu ne enervăm.

Pe toată această porțiune de până aici, zăpada ne-a tras clapa și nu a venit la maraton. Eram cam dezamăgit, deși nu mă omor foarte mult după ea.  De aici înainte însă, gluma s-a îngroșat. Drumul continua spre Cabana Diham, într-o urcare la început mai lentă, apoi din ce în ce mai abruptă. Pe zăpadă. Am început să resimt o oboseală din ce în ce mai pregnantă și îmi venea să fac cale întoarsă pentru a termina la 21 km. Aveam febră musculară serioasă de la antrenamentele de forță din zilele anterioare și eram destul de nedormit. Am continuat mai la pas, mai alergând, așteptând cu nerăbdare punctul final, unde urma să ne întoarcem. Îmi era foarte sete și mă rugam să existe punct de hidratare sus. Peisajul era minunat, dar cine mai avea ochi să îl admire…

Din fericire, Ilie a avut buna  inspirație să pună punct de hidratare sus, cu ceai cald, fructe, jeleuri și altele. Mi-am făcut un refill serios, care m-a scos destul de mult din starea de epuizare și am pornit vitejește la vale. A mai existat o singură urcare spre Cabana Mălăiești, însă scurtă, așa că am scăpat rapid de ea.

Drumul de întoarcere spre cabană a fost mult mai ușor, fiind doar la vale. Știam că mai am doar 3 km de parcurs odată ajuns la cabană, deci chinul urma să se termine curând. Mă tot uitam după cei cu număr de concurs începând cu 3 pentru că asta înseamna că sunt la cursa de 30 km. Văzusem în listele de înscriere că suntem doar 7 concurenți mari și lați la această probă, așa că începusem să mă gândesc dacă nu cumva am și eu vreo șansă să termin în primii trei.

Am trecut de cabană și am pornit către un punct aflat la 1,5 km distanță, unde urma să întoarcem și să parcurgem încă 1,5 km până la final. Când am ajuns la acest punct am văzut că exact în faţa mea întoarce un alergător de la 30 km. Mai vazusem câţiva, dar îi ştiam în spatele meu. Îl întreb pe voluntarul de la acel check point dacă este primul care a întors acolo şi îmi răspunde că da. Nu îmi venea să cred. Mi-am adunat, cu greu, toată energia rămasă şi am pornit “vijelios” pe urma concurentului. L-am depăşit relativ rapid şi am continuat să alerg cât pot de tare, ca să îmi asigur un decalaj mulţumitor. După un timp nu l-am mai văzut în spate şi m-am relaxat puţin. A fost o bucată foarte intensă, în care am dat aproape tot. În acelaşi timp mă felicitam că n-am ales să alerg tot maratonul, pentru că mi-ar fi fost foarte greu.

După 3 ore si 12 minute am trecut linia de sosire, în sfârşit. Am aflat curând că nici măcar nu eram primul, pentru că terminase un alt alergător cu vreo 25 de minute mai devreme. Oricum, şi locul 2 era bun.

Acum să ne înţelegem: ştiu că un astfel de loc la o concurenţă de 7 oameni nu înseamnă mare lucru, dar totuşi eu m-am bucurat. Sigur că dacă ar fi fost câţiva mai buni de la maraton sau semi care să se decidă să vină la cursa de 30 km, şansele mele de a prinde “podiumul” ar fi scăzut dramatic. Partea bună este că oamenii n-au fost tentaţi de cursa de 30, care nu e nici cal, nici măgar, dar totuşi a fost suficient de solicitantă, pentru că a cuprins toate elementele de dificultate de la maraton, mai puţin ultima bucată care a fost pe drumul acela selenar. Nici timpul pe care l-am făcut nu a fost cine ştie ce. Înainte de cursă îi spuneam lui Dinu, un coleg de club cu care am alergat şi la MIB 2012, că vreau să ţin un ritm de 5:15/km. Ha! Habar nu aveam ce traseu o să fie, îmi imaginam că e doar pe asfalt. Am merg cu un ritm peste 6, iar pe alocuri chiar 7-8, pe bucăţile grele şi cu zăpadă.

În tot cazul, a fost o cursă interesantă şi bine organizată. S-a văzut experienţa lui Ilie Roşu, precum  şi faptul că a avut sprijin din partea localnicilor.

Destul de stors de vlagă am plecat spre pensiune, unde n-am reuşit să mă odihnesc prea mult, pentru că fetele mă aşteptau să ne dăm cu sania (acolo sus era o zăpadă de toată frumuseţea).

Pe seară a avut loc festivitatea de premiere la Cabana Himalaya. A fost un nou prilej de a aclama prietenii care au fost premiaţi, iar de această dată să fiu şi eu aclamat ca mândru ocupant al locului 2 la cursa de 30 km. E bine să ajungi pe podium. Mai vreau 🙂

Pe lângă premierile obişnuite, am avut parte şi de momente emoţionante, în care un alergător a cerut-o de nevastă pe prietena lui (şi aceasta a zis “da”), premierea celui mai vârsnic alergător, Moşion Gheorghe, care la 80 de ani alergat semimaraton, Dănuţ Cernat care a împlinit 90 de maratoane, câţiva străinezi care au făcut acest maraton să fie internaţional, primarul din Râşnov care a dat o mână de ajutor la organizare şi bineînţeles, Ilie Roşu, neobositul organizator de maratoane, care şi-a propus anul acesta să facă Maratonul Dracula şi Maratonul Putna, pe lângă cele deja devenite tradiţionale. La câţi domnitori a avut ţara asta, cred că suntem asiguraţi pentru o lungă perioadă de timp din punct de vedere competiţional, cel puţin atât timp cât dl. Roşu va avea chef să organizeze maratoane.

Multumesc colegilor care au facut poze (am imprumutat si eu cateva) si ofer la schimb filmuletul de la festivitatea de premiere: