A trecut si MIB-ul de anul acesta. Pana in urma cu trei ani asteptam jumatatea lunii octombrie pentru ca atunci mai adaugam cate un an la varsta. Acum mai este si MIB-ul (ca de imbatranit, tot imbatranesc 😀 ).

Ca si anul trecut am ales sa alerg tot semimaraton, asta pentru ca pe 31 voi alerga Maratonul Atena. Nu eram foarte decis sa merg din nou la Atena, dar pentru ca anul acesta se implinesc 2500 de ani de la cursa originala, si pentru ca s-a strans gasca mare din club, am zis ca ma sacrific… Asa ca la MIB imi mai ramanea stafeta sau semi. E clar ca nu pot sa alerg doua maratoane la interval de doua saptamani, pentru ca mi-as omori picioarele.

Dupa doua zile de stat in picioare la Expo, la standul nostru, cu o raguseala de speriat in gat si destul de obosit per total, a venit si ziua concursului. Am stat cu teama (nu numai eu, ci toti) in privinta vremii, dar am avut o bafta de nedescris – innorat, fara ploaie si undeva pe la 12-14 grade. Deci exact asa cum trebuie sa fie la maraton. Cu o zi inainte plouase si fusese foarte rece, iar luni dupa concurs a plouat groaznic.

Asa ca iata-ma trezit de dimineata, fara emotii, dar cu o oarecare lipsa de apetit, chestie care mi-a dat peste cap strategia nutritionala. Am reusit doar sa mananc un croissant si un iaurt de baut, cu vreo 2 ore jumatate inainte de concurs. Drept care cu 30 de minute inainte de start mi s-a facut usor foame si am mancat un baton Isostar. Chestia e ca am mai patit si alta data – daca mananc ceva solid prea aproape de o cursa, inevitabil am niste senzatii dureroase in abdomen dupa cativa kilometri. Partea buna a fost ca m-au lasat destul de curand.

La Expo era agitatie. Am mai aranjat si noi cate ceva, am mai dat niste tricouri si ne-am precipitat prin zona. La ora 9 trebuia sa ne intalnim toti – oameni din club si oameni din proiectul “42 pentru o sansa”, pentru o mare fotografie de grup. Bineinteles ca n-au venit toti, desi dadusem vreo 2 mailuri, scrisesem pe forum etc. Greu cu chestiile astea organizatorice si inca nu reusesc sa inteleg latenta oamenilor atunci cand se fac mobilizari de genul acesta. Pe de-o parte sunt incatntati si vor sa participe, pe de alta parte isi vad linistiti de ale lor – nu se obosesc sa confirme pe forum, unii nu apar nici la intalniri… asta e. Ceea ce ma face sa imi doresc nu puhoaie de oameni in club, ci mai putini, dar mai implicati si mai activi. Oricum, cei mai multi sunt asa, iar clubul a devenit o adevarata forta.

Am avut in jur de 150 de oameni la diversele probe ale MIB-ului, deci o multime de tricouri albe, fie de club, fie de proiect. Pentru toti a contat faptul ca suntem o mare comunitate. Ne-am incurajat reciproc pe tot traseul. Am auzit de atatea ori “hai, Serban!” 🙂 Din pacate eu n-am putut sa incurajez pe nimeni, pentru ca nu mai aveam voce aproape deloc. In schimb i-a incurajat de pe margine Carmen, care a si filmat foarte mult. O adevarata sotie de maratonist 😀

Startul a fost intarziat putin, asta fiind o prima buba organizatorica. M-am regasit in multime cu Cosmin, pe care nu l-am mai vazut de mult. El ceva mai neantrenat ca de obicei, eu cat de cat, asa ca am zis ca poate alergam impreuna o bucata. Un timp a mers, dar apoi s-a desprins de mine, pentru ca il tineam pe loc.

Anul acesta mi-am propus sa fiu mai curajos decat am fost anul trecut si sa merg mai tare de la inceput, adica cu 4:50 pe minut, ceea ce m-ar fi scos in final la sub 1:40. La inceput a fost ok, dupa cum se vede si in graficul cu spliturile. Chiar si in conditiile in care cativa km m-a durut prin burta, dupa cum spuneam.

Pe la km 8, adica la Piata Operei, unde intorceam spre Casa Poporului, m-am oprit la un pipi mic, asa mai mult psihologic, ceea ce m-a costat niste secunde bune. Nu e vorba numai de oprire, ci si de reluarea ritmului optim.

Am sprintat pe urcarea din spatele Casei Poporului. Aveam resurse. Apoi am zburat spre finalul primei ture. Eram foarte ok. Am trecut din nou pe la Fantani. Carmen ma astepta acolo cu camera video si cu incurajari. Pe Calea Victoriei, la urcare, am simtit prima data ca incep sa trag greu. La coborare l-am ajuns din urma pe Ilie Rosu, cu cele 2 steaguri ale sale si l-am rugat sa imi dea si mie unul, cateva secunde, sa vad cum e. N-am apucat sa experimentez prea mult acele senzatii nebanuite, pentru ca mi l-a luat inapoi foarte rapid 😀 Omu’ are o misiune si trebuie sa tinem cont de asta 😀

Pe lungul drum de la Gemeni spre Piata Operei, l-am intalnit pe Ionut, care alearga mult mai bine ca mine. L-am rugat sa ma traga la 4:50. El alerga tot maratonul si mi-a spus ca ii prinde bine sa o tina mai usor, ca sa nu se oboseasca inainte de vreme, iar pentru mine a fost mai mult decat binevenit sa alerg cu cineva mai bun alaturi, ca altfel precis as fi lasat-o mai moale. Deja eram cam varza… Curand au inceput sa treaca pe langa noi kenyeni, iar Ionut a incercat sa sprinteze o bucata alaturi de ei. Eu m-am multumit sa ii privesc din spate 😀

A urmat calvarul pantei de la Marriott. Nu mai aveam cine stie ce resurse pentru 4:50. De fapt se si vede in grafic ca am alergat cu 5:10 tot kilometrul ala fatidic. Apoi urma coborarea pe langa Casa Poporului si teoretic pare usor sa iti dai drumul la vale, dar nu e chiar asa. I-am zis lui Ionut ca mai tare nu pot, orice as face. Omul, ca un antrenor profesionist, nu s-a lasat induiosat de lamentarile mele si m-a incurajat in continuare. Cand am intrat in linie dreapta, aproape ca m-a obligat (verbal) sa sprintez si mai mult de rusine am sprintat, desi plamanii mei nu mai faceau fatza 😀 Multumesc, Ionut!

Este foarte frumos faptul ca aproape toti din club (si sunt sigur ca nu numai), pot sa poveseasca un astfel de gest de camaraderie pe care il intalnesti doar in cursele de anduranta.

 La finish ma astepta Carmen, filmand de zor. 1:43:34 timpul meu final. Nu prea grozav – nici macar mai bun ca anul trecut, ca sa nu mai zic ca nu mi-am atins targetul. Ramane pe anul viitor. Totusi, in clasament am fost pe locul 90 din 500 de alergatori la semi, deci n-as zice ca e chiar asa rau, nu?

Am primit medalia – anul aceasta una foarte frumoasa si am plecat schiopatand spre masina, unde m-am schimbat. Dupa care, evident, am mers la stand unde am stat pana pe la ora 16, timp in care s-a perindat pe acolo tot clubul, pentru a-si primi cadourile surpriza din partea… clubului.

Per total a fost un concurs foarte reusit, pentru multi dintre noi. Am avut o multime de oameni in club care au alergat primul lor maraton sau semi din viata – un moment care nu se uita vreodata. As mai vrea sa simt emotiile de la primul meu maraton, dar se pare ca “m-am tocit” si acum am alta perspectiva.

Totusi a fost si pentru mine o experienta noua si plina de semnificatii si emotii noi – dimensiunea sociala si caritabila pe care noi am dat-o participarii noastre la MIB, prin proiectul “42 pentru o sansa”. Pana acum n-am mai participat la asa ceva, dar de data asta, fiind proiectul nostru, m-am implicat cat de mult am putut pe toate planurile. Si mi-a placut. E frumos sa primesti, dar e minunat cand poti sa daruiesti (daca va suna a slogan, ar trebui sa incercati si o sa-mi dati dreptate).

Peste cateva zile plec la Atena. O sa fie o cursa grea, pentru ca e multa urcare, dar ma voi bucura sa alerg acolo unde s-a alergat prima data maratonul, la fix 2500 de ani dupa. Sa-mi tineti pumnii!