Ce ar fi viata fara provocari? Probabil ca o plictiseala imensa.

Nu pot sa ii inteleg pe oamenii care se plafoneaza, indiferent care ar fi nivelul la care intervine “plafonul”. Omul ala care face toata viata acelasi lucru – da cu matura, face suruburi, apasa trei butoane sau plimba niste hartii, oare nu innebuneste de plictiseala?

Totdeauna am simtit nevoia de “nou” si medicina mi-a oferit suficiente provocari. Ca medic, nu ai cum sa te plafonezi, atat timp cat ti-a mai ramas macar putina curiozitate stiintifica. Nu am atat timp la dispozitie, nu am atata putere si energie sa pot sa parcurg tot ce imi propun, sa citesc tot ce apare nou.

Permanenta criza de timp ma omoara. Am atatea lucruri de facut, atatea proiecte, atatea idei si din pacate atat de putin timp liber. Sau poate ca timpul ar exista, dar este fragmentat si ocupat cu o multime de maruntzisuri (necesare si ele, ce sa-i faci…).

Oricum, una peste alta, sunt multumit ca am parte de atat de multe provocari (in cel mai pozitiv sens al cuvantului) si ca am de unde alege, decat sa stau si sa urlu la luna sau sa ma infund undeva, fara sanse de a ma dezvolta (in principal pe plan spiritual).