Neolithic Marathon 2012
Al 17-lea maraton din “cariera” l-am alergat in Anglia, pe drumul ce leaga Avebury de Stonehenge, ambele fiind situri arehologice datand din neolitic. Cursa s-a numit Sarsen Trail & Neolithic Marathon, fiind o cursa de trail, asa cum ii spune si numele.
Cum am ajuns acolo? Prin iarna incepusem sa imi fac programarea de concursuri pentru 2012 si ma uitam pe liste sa vad pe unde mi-ar mai placea sa alerg si eventual sa nu se suprapuna peste ceva important din Romania. Mi-a atras atentia acest maraton nu foarte popular, dar care avea ca principal element de atractie finisul la Stonehenge, loc pe care mi-am dorit de foarte mult timp sa il vad. Din pacate se suprapunea cu Ecomarathonul, insa acolo am fost 3 ani la rand, asa ca puteam lua pauza anul acesta.
De pe siteul organizatorilor n-am reusit sa aflu mare lucru despre concurs. De fapt, nici nu este un concurs, ci o alergare, in sensul ca nu se acorda premii primilor sositi. In rest a avut tot ce ii trebuie – numere de concurs, chip-uri, medalii etc. Am inceput sa imi caut un partener de drum, pentru ca nu imi place sa calatoresc de unul singur. Am crezut ca o sa mai gasesc usor alti doritori, insa se pare ca Stonehenge nu este asa de fascinant precum il vad eu… Ba chiar mi-a spus un amic “niste pietroaie trantite acolo…”. Ok, no comment. Fiecare cu valorile lui.
Din fericire, am gasit cu cine sa plec, un om care nu se da in laturi de la niciun maraton, Ilie Victor, un adevarat personaj pe scena maratonului romanesc, care a alergat pana acum 133 de maratoane in toate colturile lumii – asadar o enciclopedie ambulanta despre maratoane, un om cu experienta deosebita in alergare si nu in ultimul rand, un foarte agreabil partener de calatorie.
Ne-am facut planurile astfel incat sa petrecem si cateva zile in Londra. Nu se stie daca voi avea vreodata sansa sa alerg maratonul de la Londra, pentru ca acolo este o loterie la care se inscriu foarte multi oameni, asa ca a picat foarte bine acest maraton la doar 80 km de Londra.
Dupa o zi petrecuta in Londra, ne-am suit in autocarul catre Amesbury, oraselul din apropierea sitului de la Stonehenge. Amesbury este un orasel micut, linistit, cu baruri tipic englezesti si foarte, foarte vechi. De exemplu, hotelul unde am stat noi era din secolul 13. Asta nu inseamna ca nu avea toate dotarile unui hotel din secolul 21 – flat tv, wifi etc. In seara de dinainte de concurs am facut un drum pana la Stonehenge, aflat la 3 km de hotel. Plantat in camp, departe de alte cladiri si civilizatie, complexul de monoliti este din alta lume. Mi-ar fi placut enorm sa pot umbla putin printre “pietroaie”, care au in jur de 6 metri inaltime si 500 kg, dar nu e permis. Complexul este datat la 3000-2500 ani i.Hr., deci prin epoca bronzului. Exista o multime de teorii legate de motivul pentru care a fost construit: ceas astronomic, templu al druizilor, locatie pentru extraterestrii, templu pentru sacrificii… Sau loc de finis pentru maraton.
Pe 6 mai, dimineata, am pornit impreuna cu Ilie Victor spre locul de unde urma sa ne culeaga autobuzul si sa ne duca la start. Era cam frig afara. Ne temeam ca o sa ne ploua, ceea ce ar fi inrautatit situatia. Dupa un drum plin de pante am ajuns la Avebury, locul de start. Aici am gasit un alt orasel foarte mic, alaturi de care se gaseau, ghiciti ce – monoliti din neolitic. Doar ca mai mici si mai rari, nu asa spectaculosi ca la Stonehenge. Ne-am inghesuit intr-o sala unde se distribuiau chipurile si am asteptat startul. Se aglomerase destul de mult. Am fost cam 270 la maraton, ceea ce a depasit asteptarile mele.
Maratonul Bratislava 2012
Maratonul Bratislava a fost al 16-lea pentru mine. L-am alergat pe 1 aprilie, dar n-a fost nicio pacaleala la mijloc, ci o cursa autentica, lunga, grea ca orice maraton, insa terminata cu satisfactia de a mai atarna pe perete o medalie de finisher.
Nu am ales Bratislava pentru un motiv anume. Pur si simplu s-a potrivit la inceput de sezon competitional, aproape de casa si in plus nici nu vazusem acest oras. Doi dintre colegii de club, Florin Simion si Danut Cernat aveau in plan sa participe, asa ca am format rapid un mic grup de maratonisti romani. Pana la urma am aflat ca au participat 10 romani la maraton si semi, insa nu am stiut unii de altii.
La Bratislava se ajunge relativ usor. Iei avionul pana la Viena si de acolo ai din ora in ora autobuze spre Bratislava. Costa doar 7,70 euro si calatoresti o ora.
Bratislava este un oras destul de mic – doar vreo 5-600.000 de locuitori. Nu e din cale afara de interesant sau atragator, insa e un oras placut, curat, cu ceva istorie bine conservata, preturi decente, lume amabila (dar nu prietenoasa), fete foarte frumoase si elegante, suveniruri prea scumpe si berarii relativ ieftine. Realitatea e ca nu prea ai ce vizita mare lucru. Punctul principal de atractie este castelul care domina orasul si este un simbol la fel de urat ca si Casa Poporului pentru Bucuresti. Castelul asta e o chestie mare si patratzoasa, fara absolut niciun ornament (ce contrast fata de Praga). Dupa ce il vizitezi pleci de acolo fara nicio impresie. E ca si cum ai manca o mancare fara gust. Are si un soi de muzeu intern, unde dai 2,5 euro si vezi 3 monede chioare si cateva sali goale… Florin, colegul de club cu care am alergat, s-a dus si i-a spus unei tanti care pazea usa muzeului ca nu i-a placut muzeul si ca isi vrea banii inapoi… lol.
In rest, in Bratislava mai ai de vizitat centrul vechi, un fel de Lipscani ceva mai bine conservat si fara atatea bodegi, dar pe care il parcurgi in 15 minute. In rest, un amestec de cladiri istorice, cladiri comuniste si cladiri moderne. Cam ca la noi. Dar fara haz (nu ca la noi ar avea vreun haz).
In fine, nu pot sa zic ca nu mi-a placut, dar nici nu m-a dat pe spate. L-am bifat si nu cred ca o sa mai revin prea curand pe acolo.
Maratonul nu este foarte mare – au alergat vreo 600 la maraton, vreo 1700 la semi, inca vreo 4-5000 la stafeta, cursa de 10 km si cros. A fost organizat bine, fara aspecte negative de mentionat. A avut si un mic expo, de unde mi-am luat o bluza cu maneca lunga, foarte buna, dintr-un material grozav, care mi-a prins extrem de bine in cursa. Asta pentru ca am prins o vreme oribila. In dimineata cursei erau vreo 3-4 grade si batea un vant de simteai frigul pana in oase. Ba chiar a nins de vreo doua ori pe durata maratonului. Am alergat cu acea bluza cu maneca lunga, si doua tricouri deasupra. Si tot mi-a fost frig din cand in cand. La gat mi-am pus tricolorul, dar nu din motive patriotico-obsesive, ci pentru ca imi era frig si nu imi daduse prin cap sa imi iau bufful cu mine (de acum am zis ca in “trusa” obligatorie de maraton se va gasi si un buff, manusi, jambiere, maneci, fes… indiferent de sezon).
Am plecat spre start impreuna cu Danut si Florin, zgribuliti ca vai de noi. Acolo era lume multa, freamat, emotii, agitatie. Timpul a trecut rapid si s-a dat startul. Eram ok si abia asteptam sa alerg, mai ales ca sa ma incalzesc. Traseul maratonului era pe doua bucle, trecand putin prin centrul orasului si foarte mult pe la dracu in praznic, adica pe niste sosele si printr-un soi de parc, unde nu era nici tzipenie de om. La inceput a fost ok, ca s-a dat startul simultan la maraton si la semi, deci era lume multa pe traseu, insa din tura doi s-au rarit mult concurentii si fiecare alerga in supararea lui, blestemand rafalele reci care ne loveau ba din fata, ba din spate. Primii 30 de kilometri am fost ok. Pe la kilometrul 26 am simtit chiar putin “runners’s high” si am savurat momentele, ca de mult nu mi s-a mai intamplat si imi era dor. Bineinteles, dupa 30 km m-a lovit “depresia”, adica oboseala si nevoia de a reduce ritmul. Si l-am redus, ca n-am avut incotro. Mi-a fost greu pe ultimii 3-4 km, cand imi simteam tot corpul rigid si ma parasise orice chef de alergare. Aveam nevoie de o incurajare, de o figura prietenoasa, dar in Bratislava nu prea interesa pe nimeni alergarea noastra…
Dupa 3 ore si 53 de minute am trecut in sfarsit linia de finish. Acolo ma astepta Florin, care terminase de mult, Mariana, sotia lui, care a fost atat de amabila incat sa filmeze cu camera mea si doi prieteni de-ai lor – asadar micul nostru grup de suport, atat de binevenit dupa un asemenea efort. Multumesc mult pentru sustinere!
Am primit o medalie frumoasa, care a mai spalat putin din “anostitatea” acestui maraton. Nu sunt foarte incantat de timpul obtinut, poate ca as fi putut ceva mai bine in alte conditii, insa n-am simtit nicio motivatie sa trag mai tare. Per total a fost o experienta ok, insa fara nicio sansa de a intra in topul celor mai grozave maratoane pe care le-am alergat pana acum.
Maratonul New York 2011 – cateva cifre
Am primit prin posta diploma de finisher de la Maratonul New York, insotita de o revista groasa, in care sunt tiparite numele tuturor celor 47180 de alergatori care au trecut linia de sosire. O sa le pastrez cu drag pe amandoua, pentru ca imi amintesc de una dintre cele mai intense experiente traite pana acum.
Uitandu-ma pe cifre, sunt chiar mandru ca am terminat in prima treime, atat in clasamentul general, cat si la categoria de varsta si la categoria barbati. Timpul in sine poate ca nu e cine stie ce, insa statistic vorbind as putea sa ma declar multumit (si chiar daca m-as declara nemultumit, tot nu imi ajuta la nimic, pentru ca se pare ca am ajuns la un plafon si nu stiu daca, cand si cat o sa mai cobor sub acest 3:55 care ma insoteste la aproape toate maratoanele).
In fine, sa ma lasam pe mine la o parte si sa trecem la cifre mai interesante.
Scrie in revista ca au venit alergatori din toate statele americane si din 118 tari ale lumii. S-au strans 34 de milioane de dolari pentru caritate. Era interesant daca se spunea si care a fost profitul dupa acest maraton.
Timpul castigatorului, Geoffrey Mutai a fost de 2:05:37. Asta in conditiile in care recordul cursei (2:07:43) nu mai fusese doborat din 2001. Acest fantastic Mutai a terminat maratonul la Boston in 2:03:02… doar ca nu i-a fost validat recordul din cauza conditiilor meteo care se prespune ca l-ar fi ajutat.
Ne apropiem cu pasi repezi de bariera de 2 ore. Adica kenyenii se apropie, ca noi ceilalti stam pe loc in comparatie cu ei.
Si acum sa trecem la cifrele cu adevarat impresionante. In revista sunt publicati si timpii castigatorilor la grupe de varsta. Tineti-va bine!
Barbati:
65-69 ani – Nazario Cruciano (65 ani) – 3:11:10
70-74 ani – John Zawada ( 70 ani) – 3:22:51
75-79 ani – Frits Van Dam (75 ani) – 4:39:57
80-89 ani – Michio Kumamoto (80 ani) – 3:56:30
In cazul in care nu ati retinut, eu am terminat in 3:55:00…
Iar la doamne:
70-74 ani – Hansi Rigney (70 ani) – 4:03:51
75-79 ani – Ginette Bedard (78 ani) – 4:33:42
80-89 ani – Marjorie Kagan (81 ani) – 6:36:18
Nu mai are sens sa fac niciun comentariu. Va las sa meditati la aceste cifre si ne vedem la antrenament!
New York City Marathon 2011 – my story
New York. New York.
Acolo unde totul este mare. Zgarie-nori. Nivel de trai. Maraton.
Ok, nu ma refer la lungimea maratonului, ca si la americani tot 42,195 km are. Vorbesc despre dimensiunea evenimentului numit “New York City Marathon”.
47.000 de alergatori.
Dar sa o iau cu inceputul.
Unii colectioneaza timbre. Altii servetele. Altii ceasuri cu cuc. Mie imi plac maratoanele. Insa atunci cand ma gandesc la un maraton, in mintea mea este mai mult decat a alerga cei 42 km – no matter what, no matter where. E la fel cu a spune: imi place carnea de pui. Da, dar imi place sa fie gatita bine, cu mirodenii, cu o garnitura gustoasa, asezata pe o masa frumos aranjata, la care stau persoane dragi, intr-o casa frumoasa, cu soarele intrand vesel pe fereastra. Cam asa e si cu maratonul: imi place sa il “imbrac” intr-o excursie frumoasa, care sa se transforme intr-o experienta complexa – culturala, sportiva, multisenzoriala. Nu i-am inteles niciodata pe maratonistii care zboara mii de kilometri, bifeaza un maraton si vin acasa cu primul zbor.
De cand m-am apucat de alergat si mai ales de cand am inceput sa alerg maratoane, acestea devenit motivele pentru a ajunge in orase in care imi doream sa ajung candva, dar probabil ca as fi amanat, optand pentru destinatii mai accesibile.
Cam asa am ajuns si la New York. Ii cam venise randul, dupa ce am alergat la alte mari maratoane in capitale europene.
M-am inscris la deruta. Pentru New York City Marathon cererea este foarte mare. Anul acesta au fost peste 80000 de inscrisi pe cele 47000 locuri disponibile. Din acest motiv se face o loterie si se trag la sorti norocosii. Cum de obicei nu am noroc la astfel de chestii, nu mi-am pus mari sperante. Am platit cei 11$ pentru un “loz” si am asteptat ziua Z. Imi amintesc ca eram la cabinet si in timp ce stateam de vorba cu pacientii, cu un ochi ma uitam pe siteul maratonului, unde se transmitea in direct tragerea la sorti. Incercam sa imi zaresc numele in lista care curgea pe ecran. La un moment dat in inbox imi intra un email, ca cica “you’re in”. Mai sa sar de pe scaun, insa a trebuit sa ma stapanesc, ca sa nu sperii pacientul. Cateva ore am zambit prosteste, intr-un fel de euforie. Ma vedeam deja alergand pe Fifth Avenue.
A urmat stresul cu viza, dar care s-a dovedit a fi doar o formalitate. L-am castigat pe tipul de la ambasada din prima secunda cand i-am spus ca merg la maraton. Deci daca vreti sa aveti viza pe 10 ani garantata, inscrieti-va la un maraton din SUA.
Dupa vreo 20 de ore petrecute pe drum (zbor plus asteptari plus vama plus alte drumuri) am calcat in sfarsit pe pamant american.
New York City Marathon 2011, 3:55:00
- 47438 participanti
- 12894 – locul meu
- 3:55:00 – timpul meu
- superatmosfera, superconcurs, superoameni
Maratonul “Pe aici nu se trece!”, Marasti-Marasesti, 2011
Serban Damian 
Alergare, Concursurile mele, Maratoane, Ro Club Maraton 
marasesti, maraton, pe aici nu se treceImi vine destul de greu sa scriu despre aceasta cursa. Probabil de aceea am tot amanat momentul in care voi povesti despre ea, desi au trecut aproape 3 saptamani de atunci.
Imi vine greu pentru ca a fost prea frumos si mi-e teama ca nu voi putea gasi cuvintele potrivite ca sa exprim corect emotiile pe care le-am trait in ziua de 6 august pe drumul de la Marasti la Marasesti, in ceea ce s-a numit Maratonul “Pe aici nu se trece!”.
Dar sa incep cu inceputul.
Ilie Rosu este un “personaj”. Daca o sa dai o cautare pe net, o sa gasesti 2 Ilie Rosu. Unul este cantaret de muzica populara (posibil sa stii cantecul “Fetele lu’ tata”), iar celalalt este “maratonistul cu steagurile”. Ilie al nostru este in mod evident, maratonistul. L-am cunoscut in urma cu cativa ani cand am alergat impreuna la Paris. Pe atunci nu o avea pe asta cu steagurile. Toata treaba a inceput anul trecut la Roma, cand am facut un parteneriat cu un club italian, iar Ilie a alergat cu steagul Romaniei si al Italiei. A fost o chestie inedita si am crezut ca va fi un incident izolat. Doar ca Ilie s-a indragostit de aceasta idee si din martie 2010 pana in august 2011 a alergat 25 de maratoane cu steagul Romaniei, adaugand la 15 dintre concursuri steagul tarii gazda, iar la altele steagul UE si steagul ONU. O nebunie, ar zice unii, insa treaba asta l-a facut rapid vedeta in lumea maratonului, fiind tinta aparatelor de fotografiat, subiect de articole in presa interna si internationala.
Ar fi putut fi suspectat ca o face doar din bravada si pentru a iesi in evidenta. Poate ca e si asta pe undeva, pe acolo, insa dl. Rosu chiar crede in ceea ce face, iar aceasta credinta puternica are forta sa se transmita si celor din jur. Multi dintre noi am inceput sa avem drapele cu noi la maratoane, si jur ca sentimentul pe care il ai trecand linia de finish cu tricolorul in maini, este minunat!
Dar sa revin. Prin mai-iunie, imi spune Ilie ca vrea sa organizeze un maraton intre Marasti si Marasesti, in memoria ostasilor cazuti, bla-bla (zic eu in mintea mea…). Ok! Sa fie sanatos. Realitatea e ca din cand in cand mai apare cate unul care are cate o idee pe care mi-o comunica in calitatea mea de presedinte al Ro Club Maraton, in speranta ca eu o sa o preiau si o sa o pun in practica. Doar ca lucrurile nu stau asa. Ce nu au inteles (inca) unii este ca actiunile clubului sunt facute de oameni. Cand Ro Club Maraton organizeaza ceva, inseamna de fapt ca niste oameni se ocupa efectiv de asta. Asa ca nu e suficient sa lansezi o idee si sa te astepti ca “entitatea” Ro Club Maraton sa o puna in practica. Trebuie sa iti asumi implicarea pana in panzele albe si poate, subliniez “poate” atunci Ro Club Maraton se va implica.
Olympus Marathon 2011 – Running with the gods
Pe 26 iunie am alergat impreuna cu zeii, acasa la ei, pe Muntele Olimp, in Grecia. Zeii nu stiu daca erau acasa sau ramasesera undeva prin cartea cu legende pe care o citeam in copilarie, pentru ca eu nu i-am vazut pe traseu, in schimb am vazut vreo 600 de concurenti, dintre care vreo 20 de romani, veniti sa cucereasca in alergare un munte inalt de aproximativ 3000 metri, intr-un concurs ajuns la editia a 9-a.
Cum am ajuns eu acolo? Nici nu stiu prea bine. A fost o decizie de moment, influentata si de faptul ca unii dintre alergatorii romani au alergat acolo si la cateva editii precedente si au venit foarte incantati. Nu aveam in plan sa alerg inca un maraton in primavara-vara, cu atat mai putin unul montan. N-am mai alergat pana acum niciun maraton pe munte; cea mai lunga alergare a fost cea de la Moieciu de anul acesta, cand am alergat aproape 30 km. Nu sunt un fan al muntelui, trebuie sa marturisesc. Imi place pe munte, insa nu imi doresc cu tot dinadinsul sa ajung acolo. Iar in ceea ce priveste alergarea, ma declar inca odata un alergator de sosea.
Cu toate acestea, m-am inscris la Olympus Marathon. A contat si faptul ca aveam ocazia sa fac si un concediu cu familia in Grecia.
N-am stiut ce ma asteapta. Graficele si povestile altora nu pot reda realitatea de pe teren. Cat despre pregatire specifica… in afara de acea alergare la Moieciu, semimaratonul Tusnad si un antrenament de scari facut impreuna cu un prieten in Stadionul National (2 ore de urcat si coborat scari, pe o ploaie torentiala care se scurgea fara jena chiar in interiorul stadionului)… altceva n-am mai avut unde sa fac. In fine, m-am gandit ca daca altii au reusit sa il termine in anii trecuti, voi reusi si eu. Fara planuri legate de timp, doar sa il termin cu toate picioarele intregi.
Asadar, am plecat in concediu. Halal concediu, dpdv al odihnei cel putin, cu cate 800 km de condus si la venire si la plecare, plus un maraton montan la mijloc.
Am ales sa stam la Paralia Katerinis. Asa, ca tot romanul care nu se informeaza si se duce atza in locul despre care macar a auzit. Paralia e naspa. O statiune anosta, plina de romani, sarbi si alti est-europeni, multe magazine cu nimicuri, taverne ieftine si o plaja de 2 bani. Ma rog, nu e chiar asa rau, nu vreau sa exagerez, insa in mod sigur se gasesc in zona statiuni mai bune. Chiar am fost in una din ele, nu imi amintesc numele, insa arata cu totul altfel. Asadar, sejurul la mare n-a fost de la bun inceput ce ne doream. In plus, dupa cateva zile s-a imbolnavit Dora si de atunci game over cu plaja.
Sa revin la partea cu maratonul.
Muntele Olimp se vedea impunator in zare. Ma uitam ganditor la el si ma intrebam cine… m-a pus sa sa fac asta…? Am avut cateva discutii cu Marian Tudorica, coleg de club, care venise si el la aceeasi “combinatie”, si am decis ca ne-am facut-o cu mana noastra, asa ca nu mai putem da inapoi 
Sambata am mers in Litochoro pentru a ne lua numerele de concurs. Acolo ne-am intalnit cu mai multi romani, veseli si relaxati, de parca urma un cros, nu un concurs de asemenea amploare. Nu pot sa zic ca aveam cine stie ce emotii. Chiar pot sa spun ca in mod paradoxal, am avut mult mai putine emotii ca la alte maratoane de sosea, unde riscurile erau cu mult mai mici. Nu stiu de ce. A fost un soi de inconstienta…
In seara de dinainte de concurs mi-am pregatit cu grija echipamentul, mai ales partea de geluri si batoane, cu gandul ca in atatea ore de traseu voi avea nevoie de o “energizare” intensiva. De aceasta data am mers pe produse High5, in special pentru ca au acele IsoGel care nu necesita apa pentru administrare. Nu stiam exact care va fi accesul la apa pe munte, asa ca vroiam sa fiu pregatit.
M-am trezit la 4 dimineata, dupa cateva ore de somn profund. Eram calm. Ca un condamnat inainte de executie
Startul avea sa fie dat la 6:05 din localitatea Dion, undeva la vreo 30 km de Paralia. Norocul meu a fost ca sejurul la mare l-am facut impreuna cu familia sorei mele, iar cumnatul meu, un baiat de nota 11, ne-a dus la start pe mine si pe Marian. Pe drum am mancat cu chiu cu vai un iaurt si un baton de cereale Isostar, singurele chestii care puteau sa intre la ora aia. In Dion incepuse deja agitatia de dinainte de start. N-am reusit sa ma vad cu prea multi dintre romani, asa ca m-am pierdut in multime, asteptand startul. Era inca intuneric.
Ma simteam bine. Toate “sistemele” erau functionale, avem chef de concurs si eram calm.
Olympus Maraton incepe inselator. Primii 5 km sunt pe sosea, cu o panta usoara. Se alearga cu viteza mica, pentru ca oamenii isi conserva energia pentru ce va urma. Ne indreptam spre munte. In spatele nostru soarele rasarea frumos si totul se lumina treptat. Toata lumea era vesela si comunicativa. Aveam scris pe tricou Romania, asa multi alergatori greci ma incurajau “Ela, Rumania!”. Unul care vorbea romaneste m-a intrebat de “baiatul cu steagurile”, adica Ilie Rosu, care anul trecut a alergat toata cursa cu steagurile Romaniei si Greciei.
Dupa acesti cativa kilometri de alergare usoara si placuta incepe concursul adevarat. Adica incepi sa urci. Si urci. Si urci. Si tot urci. De la zero la 2700 metri, pe o distanta de vreo 16 km. La inceput drumul merge prin padure. Cararea este foarte bine delimitata si intretinuta pe tot traseul. In padure e foarte liniste. Nu imi amintesc prea multe, decat linistea. Se aud doar pasii concurentilor, cateva vorbe si eventual vreo pasare. N-as putea sa spun exact pe unde am mers, pentru ca tot ce am facut a fost sa urmez cararea si din cand in cand sa ridic ochii catre versantul muntelui, incercand sa ghicesc cat de mult mai este pana in varf.
La un moment dat a inceput sa se faca rece. Nu era a buna. Probabil ca nu ajunsesem nici macar la jumatatea distantei pana in varf si era din ce in ce mai frig. Ca mai toti concurentii, eram imbracat doar in tricou. Nu imi mai amintesc exact cand s-a terminat padurea, insa la un moment dat am inceput sa mergem pe niste versanti de unde se vedea orasul Dion in vale ca o pata cat o palma, iar marea se intindea in departare. In jos valea era atat de adanca incat nu puteam sa o privesc decat cu coada ochiului (recunosc ca mi-e teama de inaltime). Drumul urca in nestire. N-am mai urcat in viata mea atat de mult. Parea ceva interminabil. Mainile imi inghetasera atat de rau pe betzele de trekking, incat abia le mai tineam. Si mai aveam si manusi in maini – imi luasem la mine unele subtiri, ca sa nu fac bataturi in palme de la betze.
Pana sa ajung la varf, am trecut prin cateva statii de rehidratare. Oamenii aveau de toate – apa, izotonic, fructe, bomboane speciale PowerBar. Apa era adusa de la vreun izvor, printr-un sistem de tevi. Foarte bine organizati, bravo lor. Cei de la aceste statii, precum si fotografii de pe traseu erau imbracati gros, cu geci prin care nu patrunde vantul; noi in tricou. La fel si turistii de pe traseu, imbracati ca de munte. Apropo de acestia, cred ca fiecare turist pe langa care am trecut mi-a spus cuvinte de imbarbatare si s-a dat la o parte sa trec (evident, asa faceau cu toti). O atitudine minunata si mai mult decat binevenita in conditiile acelea.
Ramasesem la partea de urcare. Deci urcam si tot urcam. Peisajul era de pe alta lume. Disparuse aproape toata vegetatia. Era un fel de pietris pe versanti, iar vaile erau niste chestii uriase. Nu ma puteam uita inspre ele. Cu toate acestea, esti in siguranta permanent, adica doar daca lesini ai putea sa te rostogolesti la vale, altfel nu. Cu vreo 2 km inainte de punctul maxim, cand simteam ca urasc fiecare pas in urcare, am intrat in vorba cu un grec si din una in alta imi spune ca trebuie sa ne grabim putin daca vrem sa trecem la timp de punctul de control. In acel moment, la jumatatea traseului, am aflat si eu ca exista niste timpi limita la fiecare punct de control si daca nu te incadrezi in ei, e posibil sa te descalifice. Mi-a intrat un mare morcov undeva si m-am mobilizat sa urc ceva mai repede. Am ajuns la timp in varf, inghetat ca un… insa nu mai conta. Dupa parerea mea, din momentul respectiv, trecuse ce e mai greu. In fond urma doar coborare.
Daca stiam ce ma asteapta, cred ca ceream un elicopter sa ma duca la linia de sosire.
Am pornit vitejeste pe coborare. Aceleasi vai impresionante, pe alocuri strabatute de limbi de zapada. Eu tot in tricou. Nu dupa mult timp, am vrut sa imi aranjez pantalonii si din greseala mi-am desprins de la brau o mica borseta in care aveam niste geluri. Am urmarit cum s-a dus sute de metri in vale. Adio si n-am cuvinte. Noroc ca nu era ceva prea valoros. Am continuat sa cobor. Destul de lent, pentru ca nu am tehnica prea buna de coborare si nu vroiam sa risc vreo entrosa.
N-au trecut nici 2 km de coborare si am inceput sa simt ca ma ard talpile. Nori negri se adunau deasupra capului meu (in ciuda faptului ca cerul era incredibil de senin). Nu-mi venea sa cred ca sunt atat de ne-inteligent (ca sa nu zic direct prost). Pe scurt, in urma cu cateva luni mi-am luat o pereche de pantofi de alergare de munte. Foarte buni, foarte solizi, insa cam mari. Pe urcare si pe plat sunt ok, insa pe coborare imi joaca piciorul in ei si din acest motiv ma rod pe talpa. Am experimentat asta si la Moieciu, insa am dat atunci vina pe sosete. Ulterior mi-am luat sosete de munte Inov8 si am zis ca totul va fi ok, fara sa ma gandesc ca poate totusi adidasii sunt de vina. Si asa a si fost. “Jocul” adidasului in picior, pentru ca practic ma sprijineam in varfurile degetelor, a facut ca nu dupa mult timp pielea din scobitura piciorului sa se jupoaie la modul cel mai concret. La fel si pe degetele mari, insa acolo cel putin a ramas pe loc, nu s-a desprins complet.
Nu imi dau seama cum am reusit sa cobor inca 20-22 de kilometri. Nu imi mai amintesc mare lucru, decat niste dureri cumplite la fiecare pas. Am coborat calcandu-mi pe ochi, sprijinindu-ma doar pe varfuri. Daca nu aveam betzele… nici nu stiu ce s-ar fi intamplat. Nu numai ca ma durea, insa nu mai aveam stabilitate, pentru ca instinctiv calcam stramb pentru a-mi feri ranile. Se dusese orice urma de placere de concurs. Ma depasea toata lumea, dar nu mai conta asta. Ma apucase un soi de disperare, pentru ca efectiv nu stiam cum voi termina cursa in halul acela. Daca era un maraton obisnuit, as fi abandonat si gata. Insa eram in varful muntelui. Evident, exista salvamontul, insa era oarecum penibil sa le spun sa ma care si pe mine cu targa pana in vale, ca am basici in talpi…
(scuze daca am oripilat pe cineva cu aceasta poza artistica facuta de Carmen )
Au fost niste ore interminabile. Peisajul era atat de frumos, prin padure, incat imi venea sa plang de ciuda ca nu ma mai pot bucura de nimic. Eram doar atent sa nu calc pe vreo piatra mai colturoasa, pentru ca orice denivelare imi trimitea o sageata dureroasa pana in creier. Incepuse sa se faca din ce in ce mai cald. Eu eram tot mai obosit, dar nu neaparat din cauza efortului de concurs, ci a efortului de a fi permanent atent unde calc. M-am mai coversat cu cate un concurent, in general d-astia loviti ca si mine. Am alergat o bucata buna cu un grec pe care il durea un genunchi si parca eram doua babe plangacioase, care se vaitau la fiecare pas. In plus, stateam si cu teama ca nu voi trece la timp de punctele de control. Devenise tot mai cald. Ultimii kilometri din concurs sunt foarte parsivi – te astepti sa tot cobori, insa din cand in cand iti apar in cale urcari. Pe de-o parte ma bucuram, pentru ca la urcare nu era nevoie sa imi folosesc calcaiele, insa oboseala era din ce in ce mai mare. Nu imi mai doream altceva decat sa se termine odata, oricum dar sa se termine. Nu mai zic ca pe la km 27 imi murise si bateria de la Garmin, asa ca habar nu mai aveam cum stau cu timpul. Paradoxal, am reusit sa trec la timp de toate punctele de control. Mai aveam ultimul hop, anume sa trec linia de sosire sub 10 ore.
Doar ca n-am reusit acest lucru. Nu mai conta. Am intrat pe ultimul kilometru in Litochoro, in sfarsit pe asfalt. Imi era dor de astfalt dupa atata munte, pietroaie, radacini… Pe ultimii kilometri nu mai avusesem dureri asa mari, cred ca mi se anesteziasera ranile de la atata presiune pe ele.
Am scos steguletul din buzunar, am strans betzele si m-am indreptat alergand pe varfuri catre zona de sosire. Oamenii de la terase ne acalmau – pe mine si pe alti “intarziati” – ceea ce mi-a dat energie pe final. Dupa 44 km, 10 ore si 20 de minute si 3000 metri urcati si coborati, am vazut in sfarsit in fata ochilor linia de sosire. Am reusit sa o trec cu steagul deasupra capului (deh, ma mai incerca si pe mine o oarecare mandrie patriotica, chiar daca nu alerg in tricou tricolor, ca alti colegi ). Organizatorii inchisesera “festivitatea de intampinare” la 10 ore, conform regulamentului. Deci nema anunt la microfon ca vine sportivul X, nema medalie, nema fast… Cam naspa senzatia. Noroc ca m-au intampinat cativa colegi romani, care mi-au facut o primire frumoasa. Mai mult decat atat, unul dintre ei, Danut Cernat, mi-a facut o mare bucurie si mi-a dat o medalie (pe care nu stiu de unde o avea, dar bucuria a fost prea mare ca sa ma mai intreb).
Urmatorul pas a fost la cortul medical. Acolo mi-am scos in sfarsit adidasii criminali si sosetele si am vazut “minunatia”. Arata interesant. Practic mi se decolase pielea pe calcaie. Doctorita de acolo mi-a decupat-o cu bisturiul si m-a bandajat. Nu ma simteam epuizat, nici macar stors de oboseala, asa cum asteptam, ci doar aveam o stare de lehamite in mine. Nu mai vroiam nimic, decat sa stau. Zece ore de haladuit prin munti imi ajunsesera cu varf si indesat.
Per total a fost o experienta pe care nu cred ca o voi putea uita vreodata. Mi-ar fi placut sa pot concura si eu in conditii normale. Poate as fi terminat in 8:30 sau 9 ore, nu stiu sigur. Regret doar ca nu am putut sa ma bucur deloc de a doua jumatate a concursului. A fost o tortura si cred ca mi-am spalat foarte multe pacate
Am invatat un lucru esential – daca nu ai incaltari bune, esti un om mort pe munte.
Nu stiu daca voi mai reveni vreodata pe Muntele Olimp. Mi-a fost suficienta aceasta experienta. Nu simt nevoia sa-mi iau vreo revansa. Pe munte voi mai alarga, asta e sigur. Urmatorul concurs e chiar peste 2 saptamani, insa e mult mai scurt si mai usor.
Aici spliturile mele pana la km 27 si altimetria:
Maratonul Copenhaga 2011
A fost al 12 maraton pe care l-am alergat. 22 mai 2011. Rezultat 3:55:30
Dar sa incep cu inceputul.
Mi-a intrat in reflex ca odata ce trec de un concurs sa imi stabilesc in scurt timp un alt obiectiv, pentru ca e deja o certitudine ca cel putin pentru mine, aceste obiective pe termen mediu ma motiveaza mai mult ca orice, imi dau o directie clara si imi ordoneaza viata. Odata stabilit, pus in calendarul competitional si achitat, deja devine un reper clar si stiu exact ce am de facut in lunile ce urmeaza. Asadar, anul trecut, dupa ce am alergat la Atena si apoi timp de o luna am stat pe bara din cauza accidentarii, am inceput sa imi caut o noua destinatie. Tot uitandu-ma pe calendarul AIMS, mi-a atras atentia maratonul de la Riga. Era chiar pe 22 mai. Suna foarte interesant – o destinatie destul de “exotica”, un maraton maricel, mai mult decat atat, linie directa pe Tarom, cazare foarte ieftina, taxa de inscriere mica. Parea a fi alegerea perfecta, asa ca n-am mai stat pe ganduri. Partea proasta a fost ca dupa cateva luni, cam prin martie, am primit mail de la Tarom ca desfiinteaza linia aeriana Bucuresti-Riga… Am cautat in disperare o alta solutie, insa n-am reusit sa gasesc nimic convenabil. Toate variantele erau mult mai scumpe, cu escale mari, asa ca am renuntat la idee.
Problema era ca ramasesem fara maraton de primavara. As fi mers la Rotterdam, insa am ales Clujul, care s-a desfasurat chiar in aceeasi zi.
Maratonul Copenhaga s-a desfasurat chiar pe 22 mai, in aceeasi zi cu Riga. Stiam despre el, insa nu il luasem in considerare, in special pentru ca auzisem ca nu e o destinatie deloc ieftina. In fine, pana la urma m-am inscris, platind taxa de 80 euro (fata de 20 la Riga… pe care oricum i-am pierdut). Paradoxal, avionul nu a fost asa de scump cat ma asteptam. Exista cursa Malev, cu escala in Budapesta, care costa in jur de 160 euro, ceea ce e destul de rezonabil. Cu cazarea este cu totul alta poveste, pentru ca acolo chiar si cele mai prost cotate hoteluri costa cu mult mai mult decat prin alte parti ale Europei. Din fericire, am gasit si aici un hotel decent, care s-a dovedit a fi nu numai primitor, dar si aproape de centru si de aeroport.
Trecand peste aceste detalii financiare (importante, dar nu esentiale), trebuie spus ca nu regret nicio clipa aceasta schimbare de plan. Copenhaga este un oras minunat, in care m-as intoarce oricand si in care mi-ar place sa locuiesc. Mai las un timp sa se decanteze impresiile si apoi voi povesti despre el.
Despre maratonul Copenhaga numai de bine. Este un maraton mare (12000 alergatori), foarte bine organizat, plat si rapid. Se vede ca au experienta, dar si bani. Sponsorul principal este o banca mare, Nykredit. Vineri inainte de concurs am fost la Expo pentru a-mi lua numarul de concurs. Expozitia a fost organizata intr-o sala mare langa un stadion, departe de centrul orasului si de punctul de start (puncte asta, pentru ca nu e absolut obligatoriu ca zona de inregsitrare si expo sa aiba loc exact in zona de start, asa cum am fi tentati sa consideram). Destul de multi expozanti, firme mari, reduceri etc… totusi mic fata de ceea ce am vazut la Paris, Berlin si chiar Roma, unde expozitiile erau adevarate targuri unde puteai petrece ore intregi la shopping si cascat gura.
Sambata am umblat impreuna cu Carmen de ne-au luat foc talpile… deci exact ce nu ar trebui facut inainte de un concurs. Sunt invatat totusi cu aceasta treaba si nici nu ma mai stresez. Cand ai doar cateva zile la dispozitie intr-un oras nou, este complet aiurea sa stai in hotel ca sa iti menajezi picioarele, pentru cateva minute in minus la finis… care oricum nu fac nicio diferenta, nicaieri.
Duminica dimineata vremea promitea a fi perfecta pentru alergare. Se adunasera niste nori pe cer si coborase temperatura. Cu o zi inainte fusese un soare superb, insa chinuitor pentru cine alearga. In zona de start era un puhoi de oameni. Ca de obicei aveam emotii, insa eram pregatit psihic pentru cei 42 de kilometri. Lumea forfotea peste tot. Cu 30 de minute inainte de start m-am indreptat relaxat catre zona de toalete, insa soc si groaza – erau cozi imense care se miscau extrem de incet. In fine, cu cateva minute inainte start am intrat si eu in culoarul de start, unde am avut bucuria sa reintalnesc un prieten italian, Mauro, pe care l-am cunoscut la maratonul Budapesta, apoi l-am intalnit la Roma si iata-ne acum din nou impreuna, pe strazile din Copenhaga. Omul are la activ 89 de maratoane si si-a propus sa alerge 100 pana in martie. Este organizator de maratoane si are o agentie de pacemakeri (adica alergatori care alearga intr-un anumit ritm avand scris pe tricou sau ducand cu ei baloane cu timpul propus, iar daca te tii de ei, ai garantia ca poti termina in timpul respectiv).
Un singur lucru m-a enervat la danezi, faptul ca aproape toata comunicarea lor (mailuri, scrisori, vorbe la microfon) a fost in limba daneza. Cam nepotrivit pentru un eveniment international, zic eu. Din limba aia a lor nu poti intelege nimic, pentru ca nu seamana cu nimic cunoscut (poate cu suedeza, pe care eu unul o stapanesc la fel de bine ca si pe daneza).
M-a uimit numarul mare de tineri de la acest maraton. De unde la alte maratoane media de varsta este undeva pe la 35-40 ani, aici cred ca a fost mult mai jos. Erau foarte multi oameni de 20 de ani, toti aratand foarte bine. De altfel, danezii arata bine in general. N-am prea vazut oameni grasi pe strada. Tinerii au un aer sportiv, iar cei in varsta au imbatranit frumos.
Au trecut cam 5 minute din momentul in care s-a dat startul si cel in care am trecut si eu linia de start. In primul pluton erau aproape numai albi. Am apreciat faptul ca nu s-au stresat sa aduca kenyeni si alti africani, doar pentru a cobori timpul de pe podium. Din cauza aceasta, maratonul a fost castigat cu 2:21, ceea ce este un timp slab daca raportam la alte concursuri.
M-am inceput cursa destins, avand in minte un timp sub 3:40. Amicul Mauro mai disparea din cand in cand pentru a face poze, apoi aparea din senin si ma impingea putin de la spate, asa in gluma. Am alergat ok in prima jumatate. Ma incadram pentru 3:40. La km 16 ma astepta Carmen, si asta m-a inviorat. Pe masura ce ma indreptam spre semi, norii se adunau, si la un moment dat a inceput sa ploua. Nu mi-a placut, dar nici rau nu a fost. Am inceput insa sa am o senzatie de sufocare si lipsa de energie. De la km 21 am inceput sa reduc ritmul. Imi parea rau ca sa intampla asta, insa nu aveam resurse pentru mai mult. Am alergat un timp langa niste baieti care impingeau un fel de sanie (pe roti). In timpul maratoanelor vezi tot felul de ciudati. De exemplu, unul alerga avand deasupra capului un fel de balon (din acela cu care se zboara). Noi il avem pe Ilie Rosu care alearga cu steaguri in mana. In fine, fiecare cu nebunia lui. Pana la urma, insasi alergarea unui maraton presupune o doza de nebunie, pentru ca aparent nu are niciun sens sa te supui unui asemenea efort.
Dupa kilometrul 30 n-am mai simtit nicio placere in a alerga si abia asteptam sa se termine odata. La km 26 m-am intalnit din nou cu Carmen, insa nici macar intalnirea cu ea n-a mai reusit sa ma remonteze. Ma dureau toate partile corpului. La un moment dat a trecut pe langa mine si grupul de 3:50, dar nu imi mai pasa prea mult. Am reusit sa ma adun pe ultimii kilometri si sa mentin un ritm ceva mai rapid, ca sa nu risc sa depasesc 4 ore. Pe culoarul de final, intr-o mare imbulzeala, ma astepta Carmen, cu steagul legat de mana ca sa o identific. N-am vrut sa ma opresc sa il iau, pentru ca mai erau doar cativa metri pana la linia de finis si nu mai vroiam altceva decat sa ma opresc.
3:55:40. Locul 3477 din 12000.
Aici este un video de pe siteul maratonului, in care se vede linia de sosire; apar si eu in primele secunde:
Cu medalia de gat am mers spre iesire ca sa-mi ling ranile. Ma dureau picioarele de imi venea sa plang. Medalia m-a dezamagit putin: in afara de faptul ca au gresit data, scriind 21 mai, in loc de 22 mai, au ales sa puna pe ea cladirea Radisson, care e doar un bloc de sticla, fara nimic aparte. Probabil ca au epuizat toate catedralele si cladirile istorice care abunda in Copenhaga.
Per total, mi-a placut acest concurs. As fi dorit sa imi bat recordul, insa n-a fost momentul. Acum trebuie sa ma concentrez pentru ce va urma. Peste o luna ma asteapta un concurs mult mai greu.
Traseul maratonului:
Spliturile mele:
Timpii intermediari:
Acest grafic arata distributia gaussiana a timpilor obtinuti de maratonisti. Este cam aceeasi distributie ca la toate maratoanele mari si se vede ca cei mai multi alergatori se aglomereaza in segmentul 3:30-4:30, cu maxim la 3:45 (asta ma indreptateste sa afirm ca sunt modelul tipic de maratonist “obisnuit”).
Revista “Alerg”, numarul 3
Ecomarathon nu a venit cu mainile goale, ci cu un nou numar din revista Alerg, singura publicatie din Romania dedicata alergarii ca sport de masa. Aceasta revista apare datorita eforturilor si dedicatiei unui om indragostit in aceeasi masura de alergare si de publicistica, Marian Chiriac. “Alerg” arata foarte bine si contine o multime de articole interesante. Sunt foarte bucuros ca fac parte din echipa editoriala a acestei reviste.
Din sumarul acestui numar amintesc:
- DOSAR: Chiar ajuta alergarea la slabit? Cateva reguli de baza pentru un raport optim intre efortul fizic, dieta si slabire. Dosarul include o prezentare a colegului nostru de club, Melcul Vijelios si un text de specialitate scris de mine
- EXEMPLU: Un maratonist cu business plan. Pe unde mai vrea sa alerge Andrei Rosu.
- ECOMARATHON: Provocatoarea cursa a trifoiului verde. Totul despre EcoMarathon: organizatori, traseu, istoric. Plus un interviu cu castigatorul ambelor editii de pana acum, Viorel Palici.
- PORTRET: Seniorul alergarii montane romanesti. La 72 de ani, domnul Cristian Chiurlea este alergator de maratoane montane, inclusiv extreme si ramane un model pentru oricine.
- ARTA FUGII: Ce se mai cara pe la maratoane!
- PROFIL: Din Tara Soarelui Rasare. Informatii inedite despre Hiroko Ogawa, o japoneza ce nu rateaza nicio competitie din Romania.
Toti membrii Ro Club Maraton primesc in mod gratuit aceasta revista.
Pentru informatii suplimentare, vizitati www.alerg.ro sau scrieti lui Marian Chiriac pe adresa maricu13[at]gmail.com
Prima strigare pentru MIB 2011
Astazi a avut loc prima conferinta de presa pentru anuntarea celei de-a 4 -a editii a Maratonului International Bucuresti. Evenimentul a avut loc la Hilton si a reunit aceiasi oameni care an de an pun umarul la dezvoltarea unui eveniment frumos si in continua crestere. Am fost si eu acolo, alaturi de Victor Vlad si Marian Chiriac, ca reprezentanti ai Ro Club Maraton. Anul trecut clubul a adus in concurs 150 de oameni, jumatate la semimaraton si jumatate la maraton. De asemenea, am participat ca voluntari, am avut cel mai activ si atractiv stand din expo si am organizat campania umanitara “42 pentru o sansa”. Bineinteles, am si alergat.
Noutatea pe care o aduce editia de anul acesta este schimbarea traseului. Ce se vede in poza de mai jos este traseul vechi, insa se fac demersuri la primarie pentru a renunta la bucla ce inconjoara Palatul Parlamentului si care prespune o panta destul de dificila. In compensare, va fi prelungit traseul fie pe Calea Victoriei, fie pe Splaiul Unirii. Personal, as prefera pe Calea Victoriei, pentru ca este mult mai frumos si mai populat pe acolo, desi exista si acolo o oarecare panta.
O alta noutate este organizarea maratonului copiilor cu o zi inainte de cursa principala.
Se asteapta o crestere a numarului de participanti, atat din tara, cat si din strainatate. Ro Club Maraton va fi din nou prezent la acest important concurs, iar membrii clubului beneficiaza ca si in anii trecuti de inscriere gratuita.
