Slanic Faas Run 2012
Slanic Faas Run a fost primul concurs de alergare organizat intr-o mina de sare, in Romania. Asa ca nu puteam sa lipsesc 
Organizatorii au fost ProSport, Puma si Salrom. Acel “faas” din numele concursului vine de la jamaicani si inseamna “rapid” (engl. fast); Usain Bolt, cel mai rapid atlet din lume este jamaican si este sponsorizat de Puma, asa ca intelegeti cum se leaga lucrurile.
Am incercat si noi sa tinem pasul cu Bolt, la 200 de metri sub pamant.
A fost un concurs inedit. Mai vizitasem salina in urma cu ceva timp, insa de data aceasta am avut ocazia sa cobor cu microbuzul, printr-o galerie serpuitoare, care parea ca nu se mai termina. Am avut o usoara strangere de inima coborand atata sub pamant, insa mi-a trecut rapid cand am vazut atmosfera “disco” pe care o pregatisera cei de la ProSport – muzica, lumini, proiectii. Cool!
Asa cum era de asteptat, m-am revazut cu o multime de cunoscuti. Eu am facut echipa cu Madalina, Andrei si Paul, trei prieteni cu care alerg in IOR, asa ca nu puteam sa ne punem alt nume decat “IOR Team”. Am fost si singura echipa care a reprezentat oficial Ro Club Maraton, purtand tricourile de club (multumesc dragi colegi!).
Concursul a avut trei probe. Prima proba a fost una de viteza. Practic ne-a fost masurata viteza cu ajutorul unor radare montate pe un traseu de 80 metri. Eu am reusit sa alerg cu 24,65 km/h, adica o viteza medie spre buna (comparand cu timpii celorlalti). Recordul a fost de 31,3 km/h. Habar nu aveam ca pot sa alerg cu aceasta viteza.
A doua proba a fost cea de stafeta, 4 x 800 metri. Dupa parerea mea, circuitul a avut mai mult de 800 metri, poate undeva spre 1 km (mi-am dat seama de asta la proba de cros). S-a dat startul la cate 10 echipe odata. Eu am fost primul schimb, avand in linie cu mine pe Marian Tudorica si o multime de fete (toti ceilalti au fost galanti si le-au lasat pe fete primele, doar noi ne-am infipt ca niste cocosi in prima linie). Probele de viteza nu sunt deloc specialitatea mea. Am pornit tare, urmarindu-l indeaproape pe Marian. Primii 1-200 de metri am reusit sa ma tin cat de cat, apoi s-a vazut diferenta de valoare si a trebuit sa mai reduc ritmul… nu de alta dar simteam ca imi scuip plamanii… si nu e frumos sa faci mizerie in salina. Am trecut linia de sosire al doilea, la cateva zeci de secunde de Marian, terminand in 3:35 (oricum, superviteza pentru mine, cred ca niciodata nu am alergat asa repede). E adevarat ca dupa cursa asta am tusit jumatate de ora si simteam sangele in gat si gura. A fost foarte intens. Echipa mea a terminat pe locul 4 din primele 10 care au luat startul, ceea ce nu e rau deloc.
A urmat o perioada destul de lunga in care am pierdut vremea prin salina, impreuna cu famila mea adusa la “aerosoli”. Apoi a urmat proba de cros, care nu a fost competitiv, ci doar de parcurs. Am alergat aproape toata cursa impreuna cu Andrei, la un ritm destul de sustinut. Am avut de parcurs 10 ture de salina, adica 8 km, dupa spusele organizatorilor. Asa cum spuneam, eu cred ca tura a fost mai lunga, pentru ca am terminat in 47 de minute si am alergat la un ritm de 5 – 5:10 pe km (dupa atatia ani de alergare, cred ca sunt in stare sa evaluez viteza de alergare dupa modul cum respir si cum ma misc). As zice ca crosul de “8 km” a avut de fapt 9,5-10 km. Oricum, nu conteaza prea mult. A fost interesant!
Organizatorii s-au straduit sa le iasa bine si in cea mai mare parte le-a iesit. Ma bucur ca Ro Club Maraton a fost partener al acestui eveniment si sper sa se mai repete.
Carmen s-a straduit sa filmeze cateva secvente, insa in salina era intuneric si n-a iesit prea grozav:
IOR Team – Andrei, Madalina, eu si Paul
Alaturi de noi, Gabi, Adina si Costel (toti din Ro Club Maraton)
Startul la cros.
Impreuna cu partenerul meu de cros, Andrei (caruia ii multumesc pentru companie si pentru poze).
Neolithic Marathon 2012
Al 17-lea maraton din “cariera” l-am alergat in Anglia, pe drumul ce leaga Avebury de Stonehenge, ambele fiind situri arehologice datand din neolitic. Cursa s-a numit Sarsen Trail & Neolithic Marathon, fiind o cursa de trail, asa cum ii spune si numele.
Cum am ajuns acolo? Prin iarna incepusem sa imi fac programarea de concursuri pentru 2012 si ma uitam pe liste sa vad pe unde mi-ar mai placea sa alerg si eventual sa nu se suprapuna peste ceva important din Romania. Mi-a atras atentia acest maraton nu foarte popular, dar care avea ca principal element de atractie finisul la Stonehenge, loc pe care mi-am dorit de foarte mult timp sa il vad. Din pacate se suprapunea cu Ecomarathonul, insa acolo am fost 3 ani la rand, asa ca puteam lua pauza anul acesta.
De pe siteul organizatorilor n-am reusit sa aflu mare lucru despre concurs. De fapt, nici nu este un concurs, ci o alergare, in sensul ca nu se acorda premii primilor sositi. In rest a avut tot ce ii trebuie – numere de concurs, chip-uri, medalii etc. Am inceput sa imi caut un partener de drum, pentru ca nu imi place sa calatoresc de unul singur. Am crezut ca o sa mai gasesc usor alti doritori, insa se pare ca Stonehenge nu este asa de fascinant precum il vad eu… Ba chiar mi-a spus un amic “niste pietroaie trantite acolo…”. Ok, no comment. Fiecare cu valorile lui.
Din fericire, am gasit cu cine sa plec, un om care nu se da in laturi de la niciun maraton, Ilie Victor, un adevarat personaj pe scena maratonului romanesc, care a alergat pana acum 133 de maratoane in toate colturile lumii – asadar o enciclopedie ambulanta despre maratoane, un om cu experienta deosebita in alergare si nu in ultimul rand, un foarte agreabil partener de calatorie.
Ne-am facut planurile astfel incat sa petrecem si cateva zile in Londra. Nu se stie daca voi avea vreodata sansa sa alerg maratonul de la Londra, pentru ca acolo este o loterie la care se inscriu foarte multi oameni, asa ca a picat foarte bine acest maraton la doar 80 km de Londra.
Dupa o zi petrecuta in Londra, ne-am suit in autocarul catre Amesbury, oraselul din apropierea sitului de la Stonehenge. Amesbury este un orasel micut, linistit, cu baruri tipic englezesti si foarte, foarte vechi. De exemplu, hotelul unde am stat noi era din secolul 13. Asta nu inseamna ca nu avea toate dotarile unui hotel din secolul 21 – flat tv, wifi etc. In seara de dinainte de concurs am facut un drum pana la Stonehenge, aflat la 3 km de hotel. Plantat in camp, departe de alte cladiri si civilizatie, complexul de monoliti este din alta lume. Mi-ar fi placut enorm sa pot umbla putin printre “pietroaie”, care au in jur de 6 metri inaltime si 500 kg, dar nu e permis. Complexul este datat la 3000-2500 ani i.Hr., deci prin epoca bronzului. Exista o multime de teorii legate de motivul pentru care a fost construit: ceas astronomic, templu al druizilor, locatie pentru extraterestrii, templu pentru sacrificii… Sau loc de finis pentru maraton.
Pe 6 mai, dimineata, am pornit impreuna cu Ilie Victor spre locul de unde urma sa ne culeaga autobuzul si sa ne duca la start. Era cam frig afara. Ne temeam ca o sa ne ploua, ceea ce ar fi inrautatit situatia. Dupa un drum plin de pante am ajuns la Avebury, locul de start. Aici am gasit un alt orasel foarte mic, alaturi de care se gaseau, ghiciti ce – monoliti din neolitic. Doar ca mai mici si mai rari, nu asa spectaculosi ca la Stonehenge. Ne-am inghesuit intr-o sala unde se distribuiau chipurile si am asteptat startul. Se aglomerase destul de mult. Am fost cam 270 la maraton, ceea ce a depasit asteptarile mele.
Ce mi-a adus iepurasul :)
Ma revoltasem intr-o postare anterioara pentru faptul ca dupa Semimaratonul Brasov a venit “fata cu cutterul” (probabil sora mai mica a ”baiatului cu drujba”… vroiam sa zic ceva si de “doamna cu coasa”, dar suna prea macabru) si mi-a rechizitionat numarul de concurs, purtat cu eforturi mari pe 21 de kilometri, prin noroaie si zapezi.
Iata ca baietii de la Asociatia Cetatea Brasovului au aflat de mica mea revolta pe net si mi-au facut o bucurie de Paste – mi-au trimis numarul de concurs!! Ce gingas din partea lor! Thank you, guys!
Serios, chiar apreciez gestul, pentru ca asa cum spuneam, eu colectionez aceste numere de concurs. Le pun intr-un dosar si cand o sa am 100 de ani si o sa decid sa ma retrag din alergarea de maraton, o sa ma uit cu drag la ele, alaturi de kilogramele de medalii si vraful de diplome. Pentru mine, toate acestea sunt amintiri importante. Si ca sa vedeti ca nu sunt singurul ciudat, aruncati un ochi si la amicul Marian Chiriac.
Semimaratonul Brasov 2012
Noroi. Asta e cea mai pregnanta amintire de la Semimaratonul Brasov, pe care l-am alergat sambata 7 aprilie 2012 , impreuna cu alti vreo 400 de alergatori.
Am fost in dubii daca sa merg la acest concurs. Abia trecusera 5 zile de la Maratonul Bratislava. Ma simteam bine si asta m-a incurajat sa imi iau avant si sa alerg si acest semi. Mi-am zis “e doar un semi”. Nu stiu de ce ramasem cu ideea ca o sa fie in mare parte pe sosea, cu o oarecare diferenta de nivel. Dar n-a fost asa.
Am plecat din Bucuresti in dimineata concursului, cu masina plina – o gashca vesela, pornita pe fapte mari. Am ajuns rapid la Brasov. Acolo vremea era incerta, asa ca m-am gandit de 14 ori inainte sa aleg cu ce ma imbrac. Am carat cu mine si geaca de ploaie, insa absolut degeaba.
In Piata Unirii era forfota. M-am revazut cu o multime de prieteni si colegi de club, ca de obicei.
Foarte rapid s-a dat startul. Chiar dupa primele sute de metri mi-am dat seama ca nu prea trebuia sa fiu acolo. Muschii mi s-au contractat si nu aveam niciun chef de alergare. Totusi eram in cursa si trebuia sa o duc pana la capat.
Si a inceput distractia. Practic am urcat 8 km, cu o diferenta de nivel apreciabila. M-a intrebat cineva in timpul cursei, stiind de aventurile mele pe muntele Olimp, daca e la fel de greu… sa nu exageram… Dar nici usor nu a fost. Tristetea a inceput cand am dat de niste noroaie de se afunda piciorul pana la glezna. Urasc noroiul. E moale si inselator. Nu stii cat se duce piciorul in el.
M-a depasit multa lume. Simteam ca nu pot sa trag. Oboseala acumulata la maraton isi spunea cuvantul. Poate unii reusesc sa alerge maraton in fiecare saptamana, insa eu ma resimt dupa un maraton…
Asadar s-a alergat doar pe traseu montan, destul de dificil si denivelat. Cand am ajuns in varful muntelui am rasuflat usurat. Speram sa mai recuperez ceva pe coborare. Dar de unde… Neavand pantofi de munte, alunecam ca naiba. Asa ca am reusit sa imi sucesc ambele picioare. La un moment dat am calcat stramb cu piciorul stang incat am zis ca acolo raman. Ma si vedeam cu entorsa in varful muntelui… Era tot ce imi trebuia.
Pe alocuri era zapada. Am avut totusi noroc ca nu a plouat si nici nu a fost foarte frig. Traseul a fost frumos, nimic de spus – prin padure, pe munte, aer curat etc.
Cireasa de pe tort a venit la final, cand a trebuit sa mai urcam o panta. Eram deja obosit si destul de nervos ca nu mai gasisem apa la al doilea punct de hidratare. Imi ardea buza dupa putina apa… Aduceau apa de la un izvor care curgea incet… Pe muntele Olimp n-am dus lipsa de apa si e un munte de 3000 de metri. Deci o chestiune de remediat pentru editiile urmatoare.
Organizarea a fost ok. Oamenii s-au straduit sa iasa bine. Mi-au placut voluntarii de pe traseu, care n-au facut economie la incurajari. Am trecut linia de sosire dupa vreo 2 ore si 30 de minute, adica extrem de mult. E adevarat ca nici nu m-am grabit. Am luat-o ca pe o plimbare pe munte. La final ne asteptau niste paste, care au intrat foarte bine. Singurul lucru care m-a enervat rau de tot, si nu ma pot abtine sa nu spun asta – mi-au luat inapoi numarul de concurs. A venit la mine o domnisoara cu un cutter in mana sa mi-l recolteze… iar eu cand vad o fata cu un cutter ma conformez, ce sa fac… Am auzit ca altii nu l-au dat si m-am ofticat. Nu de alta, dar eu le colectionez, God damn it! Deci un biloi negru pentru economia asta inutila. In rest, doar bile albe.
Urmariti un filmulet frumos, cu imagini de la semimaraton:
Asa aratau adidasii mei inainte de a intra la curatare intensiva. Initial erau albi
Maratonul Bratislava 2012
Maratonul Bratislava a fost al 16-lea pentru mine. L-am alergat pe 1 aprilie, dar n-a fost nicio pacaleala la mijloc, ci o cursa autentica, lunga, grea ca orice maraton, insa terminata cu satisfactia de a mai atarna pe perete o medalie de finisher.
Nu am ales Bratislava pentru un motiv anume. Pur si simplu s-a potrivit la inceput de sezon competitional, aproape de casa si in plus nici nu vazusem acest oras. Doi dintre colegii de club, Florin Simion si Danut Cernat aveau in plan sa participe, asa ca am format rapid un mic grup de maratonisti romani. Pana la urma am aflat ca au participat 10 romani la maraton si semi, insa nu am stiut unii de altii.
La Bratislava se ajunge relativ usor. Iei avionul pana la Viena si de acolo ai din ora in ora autobuze spre Bratislava. Costa doar 7,70 euro si calatoresti o ora.
Bratislava este un oras destul de mic – doar vreo 5-600.000 de locuitori. Nu e din cale afara de interesant sau atragator, insa e un oras placut, curat, cu ceva istorie bine conservata, preturi decente, lume amabila (dar nu prietenoasa), fete foarte frumoase si elegante, suveniruri prea scumpe si berarii relativ ieftine. Realitatea e ca nu prea ai ce vizita mare lucru. Punctul principal de atractie este castelul care domina orasul si este un simbol la fel de urat ca si Casa Poporului pentru Bucuresti. Castelul asta e o chestie mare si patratzoasa, fara absolut niciun ornament (ce contrast fata de Praga). Dupa ce il vizitezi pleci de acolo fara nicio impresie. E ca si cum ai manca o mancare fara gust. Are si un soi de muzeu intern, unde dai 2,5 euro si vezi 3 monede chioare si cateva sali goale… Florin, colegul de club cu care am alergat, s-a dus si i-a spus unei tanti care pazea usa muzeului ca nu i-a placut muzeul si ca isi vrea banii inapoi… lol.
In rest, in Bratislava mai ai de vizitat centrul vechi, un fel de Lipscani ceva mai bine conservat si fara atatea bodegi, dar pe care il parcurgi in 15 minute. In rest, un amestec de cladiri istorice, cladiri comuniste si cladiri moderne. Cam ca la noi. Dar fara haz (nu ca la noi ar avea vreun haz).
In fine, nu pot sa zic ca nu mi-a placut, dar nici nu m-a dat pe spate. L-am bifat si nu cred ca o sa mai revin prea curand pe acolo.
Maratonul nu este foarte mare – au alergat vreo 600 la maraton, vreo 1700 la semi, inca vreo 4-5000 la stafeta, cursa de 10 km si cros. A fost organizat bine, fara aspecte negative de mentionat. A avut si un mic expo, de unde mi-am luat o bluza cu maneca lunga, foarte buna, dintr-un material grozav, care mi-a prins extrem de bine in cursa. Asta pentru ca am prins o vreme oribila. In dimineata cursei erau vreo 3-4 grade si batea un vant de simteai frigul pana in oase. Ba chiar a nins de vreo doua ori pe durata maratonului. Am alergat cu acea bluza cu maneca lunga, si doua tricouri deasupra. Si tot mi-a fost frig din cand in cand. La gat mi-am pus tricolorul, dar nu din motive patriotico-obsesive, ci pentru ca imi era frig si nu imi daduse prin cap sa imi iau bufful cu mine (de acum am zis ca in “trusa” obligatorie de maraton se va gasi si un buff, manusi, jambiere, maneci, fes… indiferent de sezon).
Am plecat spre start impreuna cu Danut si Florin, zgribuliti ca vai de noi. Acolo era lume multa, freamat, emotii, agitatie. Timpul a trecut rapid si s-a dat startul. Eram ok si abia asteptam sa alerg, mai ales ca sa ma incalzesc. Traseul maratonului era pe doua bucle, trecand putin prin centrul orasului si foarte mult pe la dracu in praznic, adica pe niste sosele si printr-un soi de parc, unde nu era nici tzipenie de om. La inceput a fost ok, ca s-a dat startul simultan la maraton si la semi, deci era lume multa pe traseu, insa din tura doi s-au rarit mult concurentii si fiecare alerga in supararea lui, blestemand rafalele reci care ne loveau ba din fata, ba din spate. Primii 30 de kilometri am fost ok. Pe la kilometrul 26 am simtit chiar putin “runners’s high” si am savurat momentele, ca de mult nu mi s-a mai intamplat si imi era dor. Bineinteles, dupa 30 km m-a lovit “depresia”, adica oboseala si nevoia de a reduce ritmul. Si l-am redus, ca n-am avut incotro. Mi-a fost greu pe ultimii 3-4 km, cand imi simteam tot corpul rigid si ma parasise orice chef de alergare. Aveam nevoie de o incurajare, de o figura prietenoasa, dar in Bratislava nu prea interesa pe nimeni alergarea noastra…
Dupa 3 ore si 53 de minute am trecut in sfarsit linia de finish. Acolo ma astepta Florin, care terminase de mult, Mariana, sotia lui, care a fost atat de amabila incat sa filmeze cu camera mea si doi prieteni de-ai lor – asadar micul nostru grup de suport, atat de binevenit dupa un asemenea efort. Multumesc mult pentru sustinere!
Am primit o medalie frumoasa, care a mai spalat putin din “anostitatea” acestui maraton. Nu sunt foarte incantat de timpul obtinut, poate ca as fi putut ceva mai bine in alte conditii, insa n-am simtit nicio motivatie sa trag mai tare. Per total a fost o experienta ok, insa fara nicio sansa de a intra in topul celor mai grozave maratoane pe care le-am alergat pana acum.
Maratonul New York 2011 – cateva cifre
Am primit prin posta diploma de finisher de la Maratonul New York, insotita de o revista groasa, in care sunt tiparite numele tuturor celor 47180 de alergatori care au trecut linia de sosire. O sa le pastrez cu drag pe amandoua, pentru ca imi amintesc de una dintre cele mai intense experiente traite pana acum.
Uitandu-ma pe cifre, sunt chiar mandru ca am terminat in prima treime, atat in clasamentul general, cat si la categoria de varsta si la categoria barbati. Timpul in sine poate ca nu e cine stie ce, insa statistic vorbind as putea sa ma declar multumit (si chiar daca m-as declara nemultumit, tot nu imi ajuta la nimic, pentru ca se pare ca am ajuns la un plafon si nu stiu daca, cand si cat o sa mai cobor sub acest 3:55 care ma insoteste la aproape toate maratoanele).
In fine, sa ma lasam pe mine la o parte si sa trecem la cifre mai interesante.
Scrie in revista ca au venit alergatori din toate statele americane si din 118 tari ale lumii. S-au strans 34 de milioane de dolari pentru caritate. Era interesant daca se spunea si care a fost profitul dupa acest maraton.
Timpul castigatorului, Geoffrey Mutai a fost de 2:05:37. Asta in conditiile in care recordul cursei (2:07:43) nu mai fusese doborat din 2001. Acest fantastic Mutai a terminat maratonul la Boston in 2:03:02… doar ca nu i-a fost validat recordul din cauza conditiilor meteo care se prespune ca l-ar fi ajutat.
Ne apropiem cu pasi repezi de bariera de 2 ore. Adica kenyenii se apropie, ca noi ceilalti stam pe loc in comparatie cu ei.
Si acum sa trecem la cifrele cu adevarat impresionante. In revista sunt publicati si timpii castigatorilor la grupe de varsta. Tineti-va bine!
Barbati:
65-69 ani – Nazario Cruciano (65 ani) – 3:11:10
70-74 ani – John Zawada ( 70 ani) – 3:22:51
75-79 ani – Frits Van Dam (75 ani) – 4:39:57
80-89 ani – Michio Kumamoto (80 ani) – 3:56:30
In cazul in care nu ati retinut, eu am terminat in 3:55:00…
Iar la doamne:
70-74 ani – Hansi Rigney (70 ani) – 4:03:51
75-79 ani – Ginette Bedard (78 ani) – 4:33:42
80-89 ani – Marjorie Kagan (81 ani) – 6:36:18
Nu mai are sens sa fac niciun comentariu. Va las sa meditati la aceste cifre si ne vedem la antrenament!
New York City Marathon 2011 – my story
New York. New York.
Acolo unde totul este mare. Zgarie-nori. Nivel de trai. Maraton.
Ok, nu ma refer la lungimea maratonului, ca si la americani tot 42,195 km are. Vorbesc despre dimensiunea evenimentului numit “New York City Marathon”.
47.000 de alergatori.
Dar sa o iau cu inceputul.
Unii colectioneaza timbre. Altii servetele. Altii ceasuri cu cuc. Mie imi plac maratoanele. Insa atunci cand ma gandesc la un maraton, in mintea mea este mai mult decat a alerga cei 42 km – no matter what, no matter where. E la fel cu a spune: imi place carnea de pui. Da, dar imi place sa fie gatita bine, cu mirodenii, cu o garnitura gustoasa, asezata pe o masa frumos aranjata, la care stau persoane dragi, intr-o casa frumoasa, cu soarele intrand vesel pe fereastra. Cam asa e si cu maratonul: imi place sa il “imbrac” intr-o excursie frumoasa, care sa se transforme intr-o experienta complexa – culturala, sportiva, multisenzoriala. Nu i-am inteles niciodata pe maratonistii care zboara mii de kilometri, bifeaza un maraton si vin acasa cu primul zbor.
De cand m-am apucat de alergat si mai ales de cand am inceput sa alerg maratoane, acestea devenit motivele pentru a ajunge in orase in care imi doream sa ajung candva, dar probabil ca as fi amanat, optand pentru destinatii mai accesibile.
Cam asa am ajuns si la New York. Ii cam venise randul, dupa ce am alergat la alte mari maratoane in capitale europene.
M-am inscris la deruta. Pentru New York City Marathon cererea este foarte mare. Anul acesta au fost peste 80000 de inscrisi pe cele 47000 locuri disponibile. Din acest motiv se face o loterie si se trag la sorti norocosii. Cum de obicei nu am noroc la astfel de chestii, nu mi-am pus mari sperante. Am platit cei 11$ pentru un “loz” si am asteptat ziua Z. Imi amintesc ca eram la cabinet si in timp ce stateam de vorba cu pacientii, cu un ochi ma uitam pe siteul maratonului, unde se transmitea in direct tragerea la sorti. Incercam sa imi zaresc numele in lista care curgea pe ecran. La un moment dat in inbox imi intra un email, ca cica “you’re in”. Mai sa sar de pe scaun, insa a trebuit sa ma stapanesc, ca sa nu sperii pacientul. Cateva ore am zambit prosteste, intr-un fel de euforie. Ma vedeam deja alergand pe Fifth Avenue.
A urmat stresul cu viza, dar care s-a dovedit a fi doar o formalitate. L-am castigat pe tipul de la ambasada din prima secunda cand i-am spus ca merg la maraton. Deci daca vreti sa aveti viza pe 10 ani garantata, inscrieti-va la un maraton din SUA.
Dupa vreo 20 de ore petrecute pe drum (zbor plus asteptari plus vama plus alte drumuri) am calcat in sfarsit pe pamant american.
Maratonul Reintregirii Neamului Romanesc, decembrie 2011
1 Decembrie. Prima zi de iarna. Ziua Nationala. Ziua cand armata defileaza in centrul Bucurestiului. Ziua cand gloate de romani prostiti de saracie si foame se calca in picioare pentru o amarata de fasole… Ziua cand toate televiziunile transmit imagini cu gloata si ii injura pe politicieni.
Sau mai exista o varianta: ziua cand 150 de romani vin in Parcul Al.I.Cuza din Bucuresti si alearga un maraton.
Gest de patriotism? Nu stiu. Poate. Sau poate ca nu. Ca daca se numea Maratonul Fasole cu carnati, probabil ca tot aceeasi 150 de nebuni ar fi venit sa alerge. Sunt acid si nedrept, ar zice unii care nu ma cunosc si care nu stiu ca am organizat cot la cot, impreuna cu alti 4 alergatori, Maratonul Reintregirii Neamului Romanesc.
Patriotismul e o chestiune delicata. Ca dragostea, de exemplu. Adica habar n-am daca sunt patriot pentru ca am organizat si alergat acest maraton pe 1 decembrie. E posibil sa fie un gest de patriotism – sa faci ceva mai aparte, pentru a marca un moment de sarbatoare.
Imi pun si eu niste intrebari existentiale…
Una peste alta, am mai adaugat in palmares un maraton organizat si un semi alergat.
Ideea a apartinut neobositului colonel in rezerva, Ilie Rosu, alergator cu steagurile, care anul acesta a alergat pe 5 continente. Am mai scris despre el cu ocazia Maratonului “Pe aici nu se trece!”, din august. El este un om care crede in patriotism. Probabil ca intelege mai bine decat multi dintre noi aceasta notiune, facand atatia ani de armata.
Omul a avut un vis: sa alerge maraton de ziua nationala! Si a spus in gura mare pe forum. Cum maratonistii nu asteapta prea multe indemnuri sa vina la o alergare, imediat a inceput sa se adune lume. Ceea ce la inceput parea a fi o alegare ad-hoc, s-a transformat rapid intr-un maraton in toata regula, cu toate aspectele aferente: inscrieri oficiale, taxa de concurs, tricou, medalie, diploma, arbitrii, hidratare, traseu marcat etc.
New York City Marathon 2011, 3:55:00
- 47438 participanti
- 12894 – locul meu
- 3:55:00 – timpul meu
- superatmosfera, superconcurs, superoameni
Crosul Casiopeea, impotriva cancerului de san
Duminica, pe o vreme rece (doar 5,5 grade la ora 9 dimineata) am sustinut lupta impotriva cancerului de san alergand la Crosul Casiopeea, in Parcul Tineretului. Lume multa si multi cunoscuti. Startul baietilor s-a dat pe la ora 11, ceea ce a insemnat ca am tremurat de frig cateva ore, insa am profitat de ocazie sa mai impart flyere pentru crosul Aripi Deschise de pe 29 octombrie.
S-a alergat o tura in jurul lacului – traseu destul de rapid, fara prea multe hopuri.
Pe final, m-am simtit urmarit de Conu’ Mila, caruia ii ardea de ras, din cate se vede in poza asta. Eu eram cu ficatul in gat si ma straduiam sa nu mor inainte de linia de sosire.
Aici un exemplu despre cum nu trebuie alergat un cros. Am plecat mult prea tare pentru nivelul meu. Primul kilometru l-am facut in 4 minute. Era clar ca nu pot sa o tin asa. Am fost nevoit sa reduc ritmul la peste 4:30 pe urmatorii doi kilometri, si abia pe ultima jumatate de km am scazut pe la 4:12. Cred ca daca na abtineam pe primul km si nu alergam ca nebunu’, reuseam un ritm constant de 4:10 – 4:20, ceea ce mi-ar fi adus o economie de cateva secunde. Am terminat cei 3,5 km in 15:16.
