Prin New York. Cu capul dat pe spate.
Da, New York-ul este orasul unde aproape tot timpul stai cu capul dat pe spate. Mai ales daca esti turist si mai ales daca esti pentru prima data acolo. Oricat de obisnuit ai fi cu imaginea zgarie-norilor pe care i-ai vazut in nenumarate filme americane, cand mergi pe strazile din New York ramai cu gura cascata si te uiti in sus la cladirile imense care ocupa orizontul in toate directiile. Si oricat ai dori sa nu pari impresionat, nu reusesti asta. Pentru ca New York este un oras impresionant.
Urmatoarea senzatie pregnanta atunci cand te plimbi prin New York este cea de familiaritate. Aproape tot timpul ai senzatia ca stii cladirea care iti apare in fata sau un parc sau un anumit detaliu sau un bulevard. Si e clar ca cei mai multi dintre noi le stim, doar am vazut zeci, poate mii de imagini din acest oras, prin filme, emisiuni sau pe net.
N-am reusit sa vad decat Manhattan, inima New Yorkului, insa orasul este mult mai mare. Prin celelalte districte am trecut in alergare in timpul maratonului si nu imi aduc aminte mare lucru, doar ca nivelul de inaltime este mult mai redus decat in Manhattan. Aici toate strazile sunt organizate intr-un sistem grila si numerotate, asa ca nu ai cum sa te ratacesti. Doar Broadway taie in diagonala aceasta ordine.
Peste tot este o forfota permanenta, fara insa sa fie aglomeratie. Lumea circula preocupata dintr-o parte in alta, iar printre acestia vezi turistii care casca gura la zgarie-nori si fac poze. Te uiti de jur-imprejur si n-ai cum sa spui ca X este american sau nu, asta pentru ca te afli intr-un conglomerat incredibil de natii, etnii, rase. Diversitatea este cuvantul de ordine aici. Pe nicaieri in Europa n-am vazut nici 10% din amestecul de populatie pe care il intalnesti aici.
Ma asteptam sa vad clasicii americani obezi, insa nu mi-am ales bine locul. Cei care locuiesc sau lucreaza in Manhattan sunt mai degraba genul care se preocupa de aspectul fizic – domni bine, femei aranjate, supli, atletici. Singurii mai “corpolenti” pareau au fi cei de culoare. Stand de vorba cu niste americani, am inteles ca obezitatea face ravagii prin orasele mai mici si la tara (orice ar insemna asta la ei).
In Manhattan ai ce face zile intregi, poate chiar saptamani – si ma refer doar la partea de plimbare, nu iau in calcul muzee, teatre, expozitii, restaurante etc. Am vazut cam pe fast-forward o buna parte din ce merita vazut, in fiecare cartier, insa va trebuie sa ma intorc pentru a aprofunda 
New York vazut noaptea este si mai impresionant decat ziua, insa nu te poti opri sa nu te gandesti cata energie consuma acest oras “care nu doarme niciodata”. Petrolul din Irak e si el bun la ceva, nu?
E interesant ca printre cladiri imense, construite una langa alta, mai dai de cate un parc inverzit, curat si linistit, parca montat acolo in Photoshop. Sau daca pleci pe jos din Lower Manhattan, acolo unde erau turnurile, iar acum se afla Ground Zero si alaturi se construieste noul turn, care este aproape gata, si mergi cateva strazi in sus, dai de China Town si Little Italy, SoHo si Tribeca – zone cu case sau blocuri de 2-3 etaje, unde ai senzatia ca te afli intr-un cu totul oras. Insa daca te uiti in spate sau in fata, vezi din nou “palcurile” de zgarie-nori si realizezi ca esti totusi in NY.
Ma gandeam ca pentru un arhitect sau cineva cu mai multa cultura in aceasta zona, NY este un soi de festin, pentru ca poti vedea cele mai diferite stiluri arhitectonice, intr-un perimetru relativ redus. Pentru turistul obisnuit ramane aspectul inedit al cladirilor si bucuria de a fi acolo, chiar si numai pentru cateva zile.
Times Square e poate cel mai cunoscut loc din New York. E intzesat de ecrane cu reclame luminoase uriase si cred ca transmite cel mai bine spiritul american – extrovertit, deschis, orientat catre spectacol, spectaculos, mare.
Asa se vede Lower Manhattan de pe celebrul Brooklyn Bridge.
Veverite in Madison Square Park
Plimbarea pe care am facut-o la New York in noiembrie, cu ocazia New York City Marathon a fost o experienta foarte intensa. Un asemenea oras imens te incarca cu o multime de informatii (imagini, sunete, trairi… amintiri). Am lasat un timp sa se decanteze acest noian de impresii si o sa incerc sa povestesc cateva dintre ele aici.
O sa incep cu un post de “incalzire” – intalnirea cu veveritele din Madison Square Park, un parc nu foarte mare din mijlocul Manhattan-ului, unde populatia de veverite intrece ca numar “populatia” trecatorilor. Fusesem sa imi ridic kitul de concurs si ne asezasem pe o banca sa ne odihnim putin (eu si Carmen). In sacul cu “goodies” era si o punguta cu chipsuri. De obicei nu mananc asa ceva (au calorii si sare cu nemiluita), insa am zis ca 2-3 chipsuri n-au omorat pe nimeni, asa ca am deschis punga. Cum stateam linistit si rontaiam un chips, m-am trezit cu o veverita care a coborat din copac pe umarul meu si de acolo aproape pe mana mea, ca sa imi ia chipsul. Initial m-am speriat, dar apoi nu ma mai puteam opri din ras. Le-am hranit cu restul de chipsuri – sper ca alti turisti sa nu le dea tot asa ceva, ca nici lor nu le prinde bine atata sare.
Este o senzatie reconfortanta ca printre atatea blocuri imense sa dai peste un parc plin de copaci, cu iarba pe jos, cu veverite… un loc de-a dreptul anacronic cand te uiti de jur-imprejur si vezi doar beton, fier si sticla.
2011 la linia de finish
Mai sunt cateva ore pana intram in anul 2012. Dragi cititori ai blogului meu, va urez sa aveti un an mai bun, sa fiti mai sanatosi, mai fericiti si mai linistiti!
LA MULTI ANI!
Eu ii multumesc lui Dumnezeu pentru un 2011 destul de bun, fara mari probleme (ca de cele mici si medii oricum nu avem cum sa scapam niciodata). Nu imi vine sa cred ce repede a trecut si acest an. Am avut atat de multe lucruri de facut incat timpul pur si simplu a zburat. O sa imi amintesc cu placere de 2011. A fost anul in care fetele mele au inceput scoala, respectiv gradinita – momente “delicate”, dar pe care le-am trecut cu bine. Ma intreb daca vor mai exista bloguri, sau sub ce forma vor exista, atunci cand vor incepe una facultatea si cealalta liceul…
Si in 2011 am pus umarul la “arderea” catorva sute de kilograme de grasime. Ii felicit pe pacientii mei care au reusit sa isi schimbe viata in acest an si le doresc sa mearga in continuare pe acest drum. Toata admiratia mea pentru cei seriosi si perseverenti. Daca as avea numai astfel de pacienti, munca mea ar fi un fel de extaz continuu
Ro Club Maraton, preocuparea mea aproape mai importanta decat “biznisul” (cel putin din perspectiva timpului alocat) a continuat sa evolueze si sa isi consolideze pozitia de cel mai puternic club de alergatori amatori din Romania. Am cunoscut o multime de alti oameni interesanti si dornici sa se implice, mi-am largit cercul de prieteni alergatori si am pus pe picioare cateva noi proiecte foarte interesante. Cel mai important dintre acestea a fost campania “Aripi Deschise”, in urma careia Spitalui Fundeni se va alege cu un echipament medical foarte scump si performant pentru sectia de oncopediatrie. Am avut parte si de mult stres in privinta clubului, asta ”multumita” unor oameni carora nu le doresc altceva decat sa li se intoarca cu varf si indesat tot raul pe care au incercat sa mi-l faca mie, prietenilor mei si acestui club. Oricum, important este ca am trecut cu bine acest moment foarte tensionat, insa numai eu stiu cat de mult m-a consumat si cat timp am investit pentru a nu lasa se duca de rapa tot ce am construit in ultimii trei ani.
Am continuat sa fac sport si in acest an, din fericire fara nicio accidentare importanta. Am alergat 1743 km (plus ceva fitness si yoga). Totalul e mai slab ca in anii precedenti si asta datorita ultimelor 2 luni cand am fost mai mult plecat si racit. Am facut 168 de antrenamente, ceea ce inseamna ca 1 zi din 2 am facut antrenament – deci cele 150 de minute de efort mediu-intens recomandate saptamanal le-am marcat, insa ceea nu mi-a iesit a fost treaba cu cele 30 de minute de miscare zilnica (mers, urcat scari etc.). Recunosc.
Am alergat 4 maratoane (2 au fost chiar mai lungi de 42 km) si 9 semimaratoane, plus cateva crosuri. A fost mai mult decat mi-am propus, insa m-a luat valul si m-am lasat dus. Raman totusi la parerea ca 2 maratoane pe an – unul in primavara si unul in toamna imi sunt suficiente. Semi-urile nu le pun la socoteala, ca asa ceva alerg si la antrenamente, deci e oarecum banal.
Am inceput sezonul mult mai devrem decat in alti ani, in februarie cu un semimaraton la Limassol, in Cipru. A fost foarte frumos, insa nu m-am simtit prea in forma, asa ca rezultatul a fost destul de slab. Mi-am luat revansa in aprilie la Cluj, unde am alergat tot semi si am fost la 1 minut de a cobori sub 1:40. In mai am fost la Ecomarathon unde am alergat 2 bucle, adica 29 km. Poate il faceam pe tot, insa peste 2 saptamani am alergat Maratonul Copenhaga, unde am terminat in 3:55. La inceputul lui iunie am alergat Semimaratonul Tusnad, ca pregatire pentru Olympus Marathon, care a fost pentru mine o experienta coplesitoare (si dureroasa). In iulie am alergat un cros montan la Izvorul Muresului. In luna august imi propusesem sa fac pauza, ca oricum e prea cald pentru concursuri, insa am intrat in hora si am alergat Maratonul “Pe aici nu se trece!”, adica 44 km intre Marasti si Marasesti. A doua zi am alergat un semi in cadrul Maratonului Miercurea Ciuc (daca eram putin mai nebun poate alergam tot maratonul, dar si asa a fost dificil). In septembrie am alergat semimaraton la Ciucas Trail Running, una din cursele mele preferate. La o luna dupa, in octombrie, am alergat tot semi, in cadrul Maratonului International Bucuresti. Doar 23 de secunde m-au despartit de acel visat 1:40. Ramane pentru anul viitor. La inca o luna diferenta am alergat New York City Marathon, cea mai frumoasa cursa pe care am alergat-o pana acum si care ma va “bantui” (in sens pozitiv) mult timp de acum inainte. Ma asteptam sa inchei anul competitional dupa acest maraton, insa amicul Ilie Rosu ne-a dat de lucru si de 1 decembrie, asa ca am organizat un maraton, unde am si alergat un semi. Ultimul pe 2011.
Asa ca am avut de lucru in permanenta. Nu ma plang. Imi place acest ritm. Ma face sa ma simt viu, in forma, in mijlocul evenimentelor. Regret doar ca n-am avut mai mult timp pentru citit. Asta este unul din lucrurile pe care mi le propun pentru 2012. Daca o sa fiu mai organizat, voi avea mai mult timp.
Imi doresc un 2012 ceva mai relaxat. Am un sentiment bun in privinta acestui an. Nu cred in sfarsitul lumii si nici in criza. Asa ca va urez sa fiti veseli si pozitivi, sa aveti putere de munca si sa nu uitati sa va bucurati de fiecare zi traita!
La Multi Ani!
Conferinta “Ai copil. Invata sa fii parinte!”
Imi face placere sa promovez un eveniment dedicat tuturor parintilor preocupati de relatia lor cu copiii lor. Mai multe detalii aici – http://aicopil.ro/program-conferinte/temele-abordate
Va invit sa participati la Crosul “Aripi Deschise”, pe 29 octombrie
Citesti blogul meu? Iti place ce gasesti aici? Daca da, atunci ajuta-ma sa duc la bun sfarsit o actiune de caritate pe care am demarat-o alaturi de asociatia pe care o conduc.
Ro Club Maraton a demarat o campanie umanitara care isi propune sprijinirea celor 5.000 de copii internati anual in Sectia de Pediatrie a Institutului Clinic Fundeni. Sunt copii internati cu leucemie, limfoame, talasemie, hepatite cronice, precum si copii care fac dializa. Sunt copii suferinzi, cu aripile frinte.
Pentru ei ne propunem sa strangem suma de 20.000 euro, in vederea achizitionarii a trei monitoare vitale ce evalueaza pulsul, tensiunea, saturatia de oxigen si determina EKG-ul in timp real, precum si trei sisteme de oxigen.
Pe 29 octombrie vom organiza un cros umanitar in Parcul Al. Ioan Cuza din Bucuresti. Va fi un cros cu peste 500 de participanti, cu probe speciale pentru copii, pentru medici si pentru supravietuitorii cancerului, dar si cu probe pentru alergatorii care sustin cauza.
Dorim sa strangem fondurile de care Sectia de Pediatrie a Institutului Clinic Fundeni are urgenta nevoie! Impreuna putem da o sansa la viata copiilor care o pot pierde in orice moment!
Cum ne puteti ajuta
Companiile, organizatiile si institutiile pot deveni sponsori ai campaniei prin:
- achizitionarea unor seturi de tricouri, cu o valoare cuprinsa intre 500 si 1500 de Euro, care vor fi inscriptionate cu logo-ul companiei, un astfel de tricou urmand a fi purtat la cros de catre unul dintre alergatorii Ro Club Maraton;
- negocierea de pachete individuale de promovare a numelui companiei pe materialele promotionale dedicate campaniei, luand in considerare suma cu care sunteti interesati sa contribuiti, in situatia in care nu va regasiti in pachetele puse la dispozitie de catre organizatori.
Nota: sumele rezultate din achizitionarea de pachete deja formate sau prin negocierea de acorduri individuale vor fi virate in contul campaniei in baza unorcontracte de sponsorizare, incheiate in conditiile Legii nr. 32/1994 privind sponsorizarea. Sustinerea acestei campanii umanitare, prin semnarea unui contract de sponsorizare, inseamna directionarea in conformitate cu prevederile Codului Fiscal, a 20% din impozitul pe profit datorat statului, in limita a 3 la mie din cifra de afaceri, fara vreo cheltuiala adiacentapentru sponsor.
Individual poti sustine campania:
- alergand alaturi de noi la cros. Taxa de participare modica pe care o vei plati va constitui o donatie in contul campaniei;
- ajutand ca voluntar la organizarea crosului. Noi toti facem aceasta campanie pe baza de voluntariat. Ajuta-ne cu tot ce poti in functie de timpul si abilitatile de care dispui la promovarea campaniei sau la locul de desfasurare a crosului;
- achizitionand un tricou. Chiar daca nu poti sa fii alaturi de noi prin alergare, poti sa sustii aceasta campanie cumparand un tricou inscriptionat pe fata cu logo-urile “42 pentru o sansa” si Ro Club Maraton. Purtand tricoul vei raspandi mesajul campaniei, aratand tuturor ca esti alaturi de noi in aceasta campanie.
- donand in conturile destinate acestei campanii deschise de catre Asociatia Ro Club Maraton.
Parteneriate media
Publicatiile, radiourile, televiziunile si bloggerii pot sustine campania devenind parteneri media. In baza unui contract de parteneriat media vom stabili modalitatile siconditiile de promovare reciproca.
Mai multe detalii pe http://42pentruosansa.ro/aripideschise/
Oameni toxici
E o expresie pe care am auzit-o recent de la o prietena. Oameni toxici. O specie de oameni cu care nimeni n-ar vrea sa aiba de-a face, dar pe care nu prea avem cum sa-i evitam. In orice societate, in orice organizatie, in orice grup mai mare de oameni exista aceasta specie nesanatoasa, acida, mustind de rautate.
Am trecut de curand printr-o experienta de viata care mi-a aratat cat de jos pot sa coboare unii oameni. Este greu de conceput cum poate cineva sa faca parte dintr-o organizatie frumoasa, armonioasa, avand obiective pozitive, in care nu se ruleaza cine stie ce bani, in care intra oameni placuti, inteligenti, optimisti, prietenosi, deschisi… iar ei sa se puna contra curentului, sa bage betze in roate, sa manipuleze, sa improaste in stanga si dreapta cu acuzatii si venin…
Sub aparenta motivatie a dorintei de a ajuta la dezvoltarea acelei organizatii se ascunde doar dorinta searbada de putere… Putere sa ce? Cand organizatia are scop nepatrimonial, ba mai mult, voluntariatul este cuvantul de ordine, la ce iti foloseste aparenta putere pe care o poti castiga? La nimic.
Puterea pe care o ai in astfel de situatii este doar aceea de a munci tu mai mult decat ceilalti, de a fi un exemplu, de a-i ajuta sa gaseasca drumul catre obiectivele pe care organizatia si le propune. Iar oamenii toxici nu vor fi in veci dispusi sa faca asta. Este ciudat ca nu constientizeaza acest lucru si se cramponeaza sa ajunga intr-o pozitie pe care nu numai ca nu o merita, dar nici nu i-ar interesa in fond…
E greu de inteles uriasa doza de tupeu pe care o au acesti oameni toxici. Tupeu si lipsa de respect.
Asa cum te feresti de o substanta periculoasa, toxica, tot asa, ca om, iti vine sa stai cat mai departe de astfel de oameni.
Care este antidotul? Destul de simplu: uniunea si coeziunea grupului, bunul-simt general si individual, respectul pentru ceilalti si pentru dreptate.
In felul acesta, oamenii toxici au doua sanse: sa se “detoxifice” sau sa dispara.
Probabil ca multi dintre cititorii mei nu vor intelege ce e cu acest post si nici nu vreau sa spun mai multe. Luati-o ca pe un scurt eseu. A, sa nu uit: orice asemanare cu intamplari sau personaje reale este absolut (ne)intamplatoare.
Ajutati-ma cu un vot, pentru un proiect al Ro Club Maraton!
Desi Ro Club Maraton pare a fi “doar” un club al alergatorilor, prezenta noastra in viata sociala se face din ce in ce mai simtita. Este o dimensiune pe care nu am prevazut-o atunci cand am initiat acest club, dar care s-a impus de la sine. Ne-am implicat in viata comunitatii prin proiectele noastre dragi – Campionii Sanatatii si 42 pentru o sansa. Ne-am rupt din timpul nostru liber, am facut voluntariat, am crezut in ceea ce facem si ne-a iesit foarte bine.
Sentimentul de multumire pe care ti-l da un astfel de proiect dus pana la capat este atat de mare si reconfortant, in cat uiti toata bataia de cap, tot efortul organizatoric, zecile de telefoane, intalniri si discutii, drumurile, nervii, aparentele fundaturi.
Cred ca toti cei care ne-am implicat in “42 pentru o sansa” pastram un mic zambet interior atunci cand ne gandim ca datorita noua, Spitalul Marie Curie are acum un aparat cu ajutorul caruia probabil medicii de acolo au salvat niste vieti.
Sa nu o mai lungesc, ca o dam pe telenovele.
In urma cu ceva timp, Raiffeisen Comunitati a anuntat un concurs de granturi pentru proiecte sociale. Am primit imediat cateva mailuri din diverse parti, in care eram intrebat daca Ro Club Maraton n-ar dori sa se implice. Bineinteles ca ar dori, am spus eu. Doar ca ne trebuia un proiect.
Noi aveam un proiect pe care doream sa il propunem Primariei Sectorului 3. Era vorba de cateva amenajari pentru a face parcul IOR mai “runners friendly”. Am zis: acum e momentul! Le aducem si bani, doar sa fie de acord. Proiectul avea mai multe puncte: montarea unor tasnitori de apa pe aleea de langa lac (in acest minunat si miroboloant parc, unde s-a investit un munte de bani in tot felul de amenajari, mai mult sau mai putin utile, nu ai de unde sa bei o gura de apa, decat, of course, daca scoti banul si iei de la chiosc…), apoi mai era vorba de niste borne “kilometrice” (de fapt din 100 in 100 metri, numai bune pentru a face intervale in parc), un ceas electronic si niste mici dotari pentru gimnastica in aer liber (de genul unei bare pentru tractiuni). Am depus la Primarie un memoriu ca sa ni se dea aprobarea sa aplicam cu proiectul nostru pentru granturi. Senzatia mea este ca d-na directoare cu care am discutat nici nu s-a obosit sa citeasca scrisoarea de intentie. Asa ca am primit un “ne pare rau, dar…”. Deci au scapat de noi simplu si fara bataie de cap.
Nu mai era mult pana la termenul limita pentru depunerea scrisorilor de intentie pentru granturi si pierdusem speranta ca mai putem participa. Nici unul dintre noi nu avea vreo idee de propus. Salvarea a venit din partea unei inimoase colege de club, Stefania - un om bun sa-l pui la rana. Cand intalnesti un asemenea om te intrebi daca e real: intr-o lume orientata doar spre profit si bunastarea personala, Stefania face voluntariat, scrie proiecte pentru ONG-uri, se implica in aplicarea lor…
Asa ca pe ultima suta de metri am depus un proiect gandit de Stefania, care se numeste “Alerg un maraton!” si este destinat copiilor din clasele 5-8, de la 2 scoli bucurestene. Este un proiect care are rolul de a-i atrage pe copii catre un stil de viata sanatos, practicand sport si mancand corect. Ei vor trebui sa cumuleze distanta unui maraton alergand catre 2-3 km la fiecare antrenament. Vor primi mici premii pe parcurs, iar la final vom organiza un cros caritabil. Eu voi tine si niste seminarii de nutritie.
Toate acestea se vor intampla doar daca vom obtine suficiente voturi pentru a intra in top 10 si astfel sa primim grantul.
Vrei sa ma ajuti sa se intample asta? Daca da, mergi pe acest link si voteaza. Va trebui sa iti faci un cont, insa iti garantez ca nu dureaza mai mult de 3 minute tot procesul. Iti multumesc mult pentru ajutor!
Iata aici si comunicatul pe care il poti da mai departe pe mail, facebook, forumurile pe unde scrii, colegilor si prietenilor:
Alerg un maraton! Si sunt tare mandru de asta!, spera membrii Ro Club Maraton sa auda de la copiii pentru care au gandit un program special de antrenament de alergare, de instruire pe teme de nutritie sanatoasa dar si de implicare prin evenimente sportive in problemele din comunitatea lor care ii preocupa.
Proiectul se afla acum in competitia Raiffeisen de proiecte comunitare si are nevoie de sprijinul tau prin vot pentru a fi selectionat in vederea finantarii.
De ce? Pentru ca suntem alertati de aceea ca tot mai multi copii devin sedentari de la varste tot mai fragede, mananca tot mai multe ‘junkuri’ si traseul zilnic favorit este intre calculator, frigider si televizor. Si pentru ca suntem convinsi ca prin daruire, rabdare si pasiune, putem sa contribuim la o schimbare in aceasta privinta. De aceea in urmatoarele 3 luni vrem sa ne impartasim pasiunea pentru alergat si convingerea intr-un mod de viata sanatos cu grup de elevi din 2 scoli bucurestene, pe care vrem sa-i sustinem sa alerge fiecare, progresiv, distanta unui maraton si sa organizeze un cros de strangere de fonduri pentru o cauza umanitara. Vrem ca la sfarsitul programului elevii sa constientizeze ei insisi ca alergatul e distractiv, te face mai voios si sanatos, dar si mandru ca ii poti ajuta pe cei din jurul tau care au nevoie de ajutor . De aceea vom alerga impreuna, vom povesti despre ce inseamna sa mananci sanatos si ne vom sarbatori succesul prin a strange donatii la o cursa umanitara pentru o cauza care ne preocupa.
Poti ajuta ca acest proiect sa se intample, acordandu-i votul tau in competitia de proiecte la care participa. Pentru a putea vota, urmeaza pasii descrisi pe http://raiffeisencomunitati.ro/2011/09/12/start-pentru-votarea-proiectelor/, dupa care poti vedea proiectul afisat la sectiunea de proiecte ONG/Bucuresti/sport, sub denumirea de “Alerg un maraton!”.
Iti multumim de pe-acum pentru vot si incredere!
Copenhaga
La sfarsitul lunii mai, cu ocazia Maratonului Copenhaga, am vizitat acest oras din nordul Europei, unul din locurile unde cred ca mi-ar place sa traiesc (daca vreodata voi renunta la minunatul si neasemuitul nostru Bucuresti).
Copenhaga mi-a adus aminte foarte mult de Stockholm si de Amsterdam, si e normal sa fie asa, pentru ca regii Danemarcei s-au inspirat destul de mult din arhitectura acestor orase.
Cuvantul prin care as descrie atmosfera din acest oras este “primitor”. Este un oras prietenos, calm, placut, civilizat. Este un oras matur, daca se poate spune asa. Ai de la bun inceput impresia ca toate lucrurile sunt aranjate asa cum trebuie, ca “mecanismul” urban functioneaza fara sa scartzaie si ca cetatenii sunt in siguranta.
In plus de asta, Copenhaga este un oras foarte “vizitabil”. Ca turist ai o multime de lucruri de vazut si de facut. E plin de obiective foarte bine intretinute si puse in valoare, in general mostenite de prin secolele trecute. Cladirile moderne nu sunt foarte vizibile sau stridente si nu altereaza aspectul de oras istoric.
Orasul este gandit pentru a fi parcurs la pas sau cu bicicleta: trotuare largi, benzi speciale pentru biciclete (late de 1,5-2 metri), zone pietonale. Si se vede cu ochiul liber ca danezii fac miscare, pentru ca arata bine, sunt supli, in forma, multi dintre ei calare pe biciclete (de la mic la mare, imbracati sport sau office). Este o incantare sa vezi o natie asa sanatoasa. Si relaxata. Nu sunt ei neaparat prea prietenosi, dar sunt amabili.
Mica Sirena este un punct de atractie pentru turisti, desi intre noi fie vorba nu e mare lucru de vazut, decat o statuie pe o stanca. Sunt alte locuri si lucruri mult mai atractive in Copenhaga, insa odata ajuns acolo, trebuie sa bifezi si o vizita in acest punct turistic.
Schimbarea garzii in Copenhaga este un spectacol zilnic care atrage o puzderie de turisti. Garda pleaca de la palatul regal Amalienborg si apoi marsaluieste in formatie pe bulevardele orasului, pe o distanta de vreo 2-3 km, pana intr-o piata mare, unde face “schimbul”. Totul se face in plin trafic, insa nimeni nu se enerveaza. Este un moment important si asteptat de sutele de turisti (dintre care unii ii insotesc pe soldati pe tot traseul, asa cum am facut si noi, iar altii ii asteapta la destinatie). Este un spectacol ce nu trebuie ratat.
Aici puteti urmari cateva imagini din Copenhaga:
Schimbarea garzii
N-am apucat sa mergem la muzee, din cauza timpului scurt, insa nu am putut rata o expozitie temporara, The Bodies, pe care o vazusem cu 3 ani in urma si la Barcelona. Din fericire, exponatele au fost cu totul altele aici. Este o expozitie extraordinar de interesanta, pe care as revedea-o oricand cu placere. Aceasta expozitie era gazduita intr-o cladire numita Experimentarium, un soi de “muzeu” dedicat experimentelor stiintifice. Desi am crezut initial ca este pentru copii, s-a dovedit a fi foarte interesant si pentru adulti. Pacat doar ca nu am avut mai mult timp, pentru ca trebuie sa stai cateva ore bune, eventual in zile diferite, pentru a te juca pe la toate experimentele.
In perioada cand am fost in Copenhaga avea loc in centrul orasului o expozitie foto cu teme de mediu:
Mures-Olt Maraton 2011
Acesta a fost un concurs absolut neprogramat. Nici nu stiam ca exista si oricum nu mai vroiam sa vad munti o perioada, dupa intamplarea de la Olympus Marathon, numai ca n-am putut sa rezist tentatiei de a alerga aici, atunci cand Victor m-a rugat sa ii fac inscrierea. Coincidenta a fost ca doar cu o zi inainte urma sa fiu la Covasna si deci oricum aveam o bucata de drum parcursa; imi mai ramaneau doar vreo 120 km pana la Izvoru Muresului, unde o mana de baieti entuziasti au organizat prima editie a Maratonului Mures-Olt. Se numeste asa pentru ca traseul intersecteaza izvoarele ambelor rauri.
M-am inscris la crosul de 14 km. Un maraton n-as mai fi fost in stare sa fac acum.
Zona este superba. Muntii Hasmas si Giurgeu sunt la fel de frumosi ca multi altii dintre muntii nostri si merita parcursi, poate nu neaparat in alergare, ci la pas, pentru a savura peisajele deosebite. La concurs au fost inscrisi doar 70 de alergatori, cam jumatate la cros si jumatate la maraton. Promovarea a fost slaba, altfel cred ca ar fi venit mai multi, dar probabil ca a fost mai bine asa pentru organizatori, pentru ca nu stiu daca ar fi facut fata unui numar mai mare de concurenti.
In seara de dinainte ne-am reunit la Complexul Sportiv National, unde a avut loc predarea kiturilor si a sedinta tehnica. Ca de obicei m-am reintalnit cu multi cunoscuti, ceea ce face parte din placerea de a participa la astfel de concursuri, care inseamna mult mai mult decat simpla parcurgere a unui traseu. E o ocazie minunata de a intalni oameni buni si de a lega prietenii. Am stat mult de vorba cu Lucian Clinciu, organizatorul Maratonului Piatra Craiului (la care voi merge si eu intr-o buna zi) si importatorul Sponser in Romania. Mi-a povestit o parte din aventura lui pe munti – o traversare a mai multor masive muntoase, de unul singur, in niste conditii pe care prea putini oameni le-ar putea suporta.
Ziua concursului se anunta foarte frumoasa. Soarele stralucea si era chiar cam prea cald. Ne-am adunat la linia de start si am pornit cu veselie pe traseu. Pana la km 6 traseul crosului a coincis cu cel al maratonului. Am urcat pe un versant frumos, verde si plin de flori. Privelistea imi aducea aminte de dealurile si muntii pe care ii calaream in copilarie, impreuna cu parintii mei. Urcarea a fost destul de dificila, totusi diferenta de nivel a fost de vreo 600 metri. Practic am ajuns la 1580 metri, altitudine maxima. O buna bucata am urcat prin padure – era liniste si racoare. Ma gandeam cu groaza la caldura infernala pe care o lasasem in Bucuresti. Nu aveam de gand sa ma fortez. As fi castigat poate 10 minute la timpul final, dar as fi pierdut ocazia sa privesc in jur si sa ma incarc cu frumusetea acelor locuri.
Eram totusi cu ochii in patru dupa marcaje, pentru ca de dimineata ni se spusese ca o parte din benzile galbene fusesera furate de “binevoitori”. De altfel, marcajul n-a fost prea grozav. O parte dintre alergatori s-au ratacit pe traseu. Eu am avut norocul sa nimeresc drumul sau sa fiu indrumat de altii atunci cand era sa o iau pe aratura. Un alt motiv de ingrijoarare, dar care s-a dovedit a nu fi o problema, erau cainii de la stanile din jur. Auzisem destul de povesti pe tema asta si nu aveam niciun chef sa ma intalnesc cu un caine agresiv (imi ajung cei din Bucuresti).
Coborarea mi-a dat putin de furca, pentru ca simteam intr-o oarecare masura ranile de la Olympus, mai ales pe cele de la degetele mari. Partea buna e ca s-a terminat destul de repede totul, in sensul ca in 2 ore am ajuns la linia de sosire. A fost de fapt o plimbare mai rapida pe munte.
Bine ca n-am avut proasta inspiratie sa ma inscriu la maraton, pentru ca cei de acolo au patit-o rau: s-au ratacit in ultimul hal si a facut kilometri in plus cautand marcajele, i-a mai apucat si ploaia… unii au terminat si in 10 ore, pe un traseul de parcurs in 7-8 ore.
Mi-a parut rau ca nu s-au dat medalii, dar mi-am dat seama ca bugetul a fost foarte restrans. Organizatorii merita felicitati pentru initiativa, insa e nevoie de o mai buna organizare, pentru ca pe munte riscurile sunt mult mai mari decat pe o sosea si nu te poti juca cu asta.
Poze inainte de km 6 (multumesc Liviu Bica)
Echipa vesela Ro Club Maraton, in mijloc avand personajul de legenda, Ilie Rosu, alergatorul cu steagurile (omul a alergat cu 3 steaguri chiar si la acest maraton montan)
Impreuna cu “vicele”, Victor Vlad
Altimetria
Splituri (destul de putin importante la un astfel de concurs)
Traseul pe Google Maps
Moartea unui campion
Moartea culturistului Viorel Ristea a facut valuri in presa. De acolo am aflat si eu. M-a tulburat foarte mult aceasta veste, pentru il stiu pe Viorel de foarte multi ani, de pe vremea cand scriam la revista Culturism&Fitness. Ultima data ne-am intalnit in aceasta iarna, cand mergeam la World Class InCity, unde venea si Viorel pentru a se antrena sau pentru a-i antrena pe altii. Am aflat atunci ca este unul dintre cei mai bine cotati antrenori personali din lantul de sali World Class, avand cele mai multe contracte de PT. Nu m-a mirat acest lucru, pentru ca Viorel era un om placut, inteligent, amuzant, un bun profesionist si sportiv impresionant prin masa musculara foarte mare. Mi-a spus atunci ca se antreneaza pentru un concurs important in SUA. Cine isi putea imagina ca lucrurile vor lua aceasta turnura?
Realitatea este ca sportul de performanta, iar culturismul este in top, predispune la exagerare. Din punctul meu de vedere, culturismul competitional, mai ales cel la nivel profesionist, nu mai are nicio legatura cu sanatatea, sportul de intretinere, stil de viata sanatos si alte notiuni din acestea, care pana la urma au rolul de a ne netezi drumul catre o viata lunga si lipsita de probleme de sanatate.
Chiar daca eu nu am fost culturist (ce am facut eu in viata mea se poate numi cel mult fitness), am stat printre ei, am avut si am prieteni printre culturisti (unii dintre ei fosti campioni), am studiat aceasta ramura sportiva si am scris despre ea. Asadar stiu cu ce se mananca si imi dau seama ca, din pacate, foarte multa lume nu intelege unde este limita dintre normal si excesiv. Nu este o linie bine trasata, ci mai curand o zona gri, in care daca inaintezi mai mult decat trebuie, risti sa nu te mai poti intoarce. Si vorbim aici despre doping, cure severe (de crestere si scadere in greutate), deshidratare inainte de concurs, antrenamente distructive. Am vazut oameni care si-au distrus iremediabil sanatatea, trecand de limita in care culturismul inceteaza sa mai fie un sport.
Nu stiu exact ce facea Viorel si nici nu vreau sa emit pareri. Imi pare doar foarte rau ca n-a stiut sa se opreasca la timp. Nu merita soarta asta. Dumnezeu sa-l odihneasca…
Am fost solicitat de diverse publicatii si televiziuni sa dau declaratii pe marginea acestui subiect trist. Am acceptat doar pentru ca nu vreau sa ajunga la exagerarile clasice ale presei, care exploateaza orice eveniment, uneori tragand niste concluzii total aiurea despre o persoana, despre un eveniment sau despre un sport, ca in cazul de fata.
Aici puteti citi ce s-a scris in Evenimentul Zilei.
