Prin New York. Cu capul dat pe spate.
Da, New York-ul este orasul unde aproape tot timpul stai cu capul dat pe spate. Mai ales daca esti turist si mai ales daca esti pentru prima data acolo. Oricat de obisnuit ai fi cu imaginea zgarie-norilor pe care i-ai vazut in nenumarate filme americane, cand mergi pe strazile din New York ramai cu gura cascata si te uiti in sus la cladirile imense care ocupa orizontul in toate directiile. Si oricat ai dori sa nu pari impresionat, nu reusesti asta. Pentru ca New York este un oras impresionant.
Urmatoarea senzatie pregnanta atunci cand te plimbi prin New York este cea de familiaritate. Aproape tot timpul ai senzatia ca stii cladirea care iti apare in fata sau un parc sau un anumit detaliu sau un bulevard. Si e clar ca cei mai multi dintre noi le stim, doar am vazut zeci, poate mii de imagini din acest oras, prin filme, emisiuni sau pe net.
N-am reusit sa vad decat Manhattan, inima New Yorkului, insa orasul este mult mai mare. Prin celelalte districte am trecut in alergare in timpul maratonului si nu imi aduc aminte mare lucru, doar ca nivelul de inaltime este mult mai redus decat in Manhattan. Aici toate strazile sunt organizate intr-un sistem grila si numerotate, asa ca nu ai cum sa te ratacesti. Doar Broadway taie in diagonala aceasta ordine.
Peste tot este o forfota permanenta, fara insa sa fie aglomeratie. Lumea circula preocupata dintr-o parte in alta, iar printre acestia vezi turistii care casca gura la zgarie-nori si fac poze. Te uiti de jur-imprejur si n-ai cum sa spui ca X este american sau nu, asta pentru ca te afli intr-un conglomerat incredibil de natii, etnii, rase. Diversitatea este cuvantul de ordine aici. Pe nicaieri in Europa n-am vazut nici 10% din amestecul de populatie pe care il intalnesti aici.
Ma asteptam sa vad clasicii americani obezi, insa nu mi-am ales bine locul. Cei care locuiesc sau lucreaza in Manhattan sunt mai degraba genul care se preocupa de aspectul fizic – domni bine, femei aranjate, supli, atletici. Singurii mai “corpolenti” pareau au fi cei de culoare. Stand de vorba cu niste americani, am inteles ca obezitatea face ravagii prin orasele mai mici si la tara (orice ar insemna asta la ei).
In Manhattan ai ce face zile intregi, poate chiar saptamani – si ma refer doar la partea de plimbare, nu iau in calcul muzee, teatre, expozitii, restaurante etc. Am vazut cam pe fast-forward o buna parte din ce merita vazut, in fiecare cartier, insa va trebuie sa ma intorc pentru a aprofunda 
New York vazut noaptea este si mai impresionant decat ziua, insa nu te poti opri sa nu te gandesti cata energie consuma acest oras “care nu doarme niciodata”. Petrolul din Irak e si el bun la ceva, nu?
E interesant ca printre cladiri imense, construite una langa alta, mai dai de cate un parc inverzit, curat si linistit, parca montat acolo in Photoshop. Sau daca pleci pe jos din Lower Manhattan, acolo unde erau turnurile, iar acum se afla Ground Zero si alaturi se construieste noul turn, care este aproape gata, si mergi cateva strazi in sus, dai de China Town si Little Italy, SoHo si Tribeca – zone cu case sau blocuri de 2-3 etaje, unde ai senzatia ca te afli intr-un cu totul oras. Insa daca te uiti in spate sau in fata, vezi din nou “palcurile” de zgarie-nori si realizezi ca esti totusi in NY.
Ma gandeam ca pentru un arhitect sau cineva cu mai multa cultura in aceasta zona, NY este un soi de festin, pentru ca poti vedea cele mai diferite stiluri arhitectonice, intr-un perimetru relativ redus. Pentru turistul obisnuit ramane aspectul inedit al cladirilor si bucuria de a fi acolo, chiar si numai pentru cateva zile.
Times Square e poate cel mai cunoscut loc din New York. E intzesat de ecrane cu reclame luminoase uriase si cred ca transmite cel mai bine spiritul american – extrovertit, deschis, orientat catre spectacol, spectaculos, mare.
Asa se vede Lower Manhattan de pe celebrul Brooklyn Bridge.
Veverite in Madison Square Park
Plimbarea pe care am facut-o la New York in noiembrie, cu ocazia New York City Marathon a fost o experienta foarte intensa. Un asemenea oras imens te incarca cu o multime de informatii (imagini, sunete, trairi… amintiri). Am lasat un timp sa se decanteze acest noian de impresii si o sa incerc sa povestesc cateva dintre ele aici.
O sa incep cu un post de “incalzire” – intalnirea cu veveritele din Madison Square Park, un parc nu foarte mare din mijlocul Manhattan-ului, unde populatia de veverite intrece ca numar “populatia” trecatorilor. Fusesem sa imi ridic kitul de concurs si ne asezasem pe o banca sa ne odihnim putin (eu si Carmen). In sacul cu “goodies” era si o punguta cu chipsuri. De obicei nu mananc asa ceva (au calorii si sare cu nemiluita), insa am zis ca 2-3 chipsuri n-au omorat pe nimeni, asa ca am deschis punga. Cum stateam linistit si rontaiam un chips, m-am trezit cu o veverita care a coborat din copac pe umarul meu si de acolo aproape pe mana mea, ca sa imi ia chipsul. Initial m-am speriat, dar apoi nu ma mai puteam opri din ras. Le-am hranit cu restul de chipsuri – sper ca alti turisti sa nu le dea tot asa ceva, ca nici lor nu le prinde bine atata sare.
Este o senzatie reconfortanta ca printre atatea blocuri imense sa dai peste un parc plin de copaci, cu iarba pe jos, cu veverite… un loc de-a dreptul anacronic cand te uiti de jur-imprejur si vezi doar beton, fier si sticla.
Copenhaga
La sfarsitul lunii mai, cu ocazia Maratonului Copenhaga, am vizitat acest oras din nordul Europei, unul din locurile unde cred ca mi-ar place sa traiesc (daca vreodata voi renunta la minunatul si neasemuitul nostru Bucuresti).
Copenhaga mi-a adus aminte foarte mult de Stockholm si de Amsterdam, si e normal sa fie asa, pentru ca regii Danemarcei s-au inspirat destul de mult din arhitectura acestor orase.
Cuvantul prin care as descrie atmosfera din acest oras este “primitor”. Este un oras prietenos, calm, placut, civilizat. Este un oras matur, daca se poate spune asa. Ai de la bun inceput impresia ca toate lucrurile sunt aranjate asa cum trebuie, ca “mecanismul” urban functioneaza fara sa scartzaie si ca cetatenii sunt in siguranta.
In plus de asta, Copenhaga este un oras foarte “vizitabil”. Ca turist ai o multime de lucruri de vazut si de facut. E plin de obiective foarte bine intretinute si puse in valoare, in general mostenite de prin secolele trecute. Cladirile moderne nu sunt foarte vizibile sau stridente si nu altereaza aspectul de oras istoric.
Orasul este gandit pentru a fi parcurs la pas sau cu bicicleta: trotuare largi, benzi speciale pentru biciclete (late de 1,5-2 metri), zone pietonale. Si se vede cu ochiul liber ca danezii fac miscare, pentru ca arata bine, sunt supli, in forma, multi dintre ei calare pe biciclete (de la mic la mare, imbracati sport sau office). Este o incantare sa vezi o natie asa sanatoasa. Si relaxata. Nu sunt ei neaparat prea prietenosi, dar sunt amabili.
Mica Sirena este un punct de atractie pentru turisti, desi intre noi fie vorba nu e mare lucru de vazut, decat o statuie pe o stanca. Sunt alte locuri si lucruri mult mai atractive in Copenhaga, insa odata ajuns acolo, trebuie sa bifezi si o vizita in acest punct turistic.
Schimbarea garzii in Copenhaga este un spectacol zilnic care atrage o puzderie de turisti. Garda pleaca de la palatul regal Amalienborg si apoi marsaluieste in formatie pe bulevardele orasului, pe o distanta de vreo 2-3 km, pana intr-o piata mare, unde face “schimbul”. Totul se face in plin trafic, insa nimeni nu se enerveaza. Este un moment important si asteptat de sutele de turisti (dintre care unii ii insotesc pe soldati pe tot traseul, asa cum am facut si noi, iar altii ii asteapta la destinatie). Este un spectacol ce nu trebuie ratat.
Aici puteti urmari cateva imagini din Copenhaga:
Schimbarea garzii
N-am apucat sa mergem la muzee, din cauza timpului scurt, insa nu am putut rata o expozitie temporara, The Bodies, pe care o vazusem cu 3 ani in urma si la Barcelona. Din fericire, exponatele au fost cu totul altele aici. Este o expozitie extraordinar de interesanta, pe care as revedea-o oricand cu placere. Aceasta expozitie era gazduita intr-o cladire numita Experimentarium, un soi de “muzeu” dedicat experimentelor stiintifice. Desi am crezut initial ca este pentru copii, s-a dovedit a fi foarte interesant si pentru adulti. Pacat doar ca nu am avut mai mult timp, pentru ca trebuie sa stai cateva ore bune, eventual in zile diferite, pentru a te juca pe la toate experimentele.
In perioada cand am fost in Copenhaga avea loc in centrul orasului o expozitie foto cu teme de mediu:
Mures-Olt Maraton 2011
Acesta a fost un concurs absolut neprogramat. Nici nu stiam ca exista si oricum nu mai vroiam sa vad munti o perioada, dupa intamplarea de la Olympus Marathon, numai ca n-am putut sa rezist tentatiei de a alerga aici, atunci cand Victor m-a rugat sa ii fac inscrierea. Coincidenta a fost ca doar cu o zi inainte urma sa fiu la Covasna si deci oricum aveam o bucata de drum parcursa; imi mai ramaneau doar vreo 120 km pana la Izvoru Muresului, unde o mana de baieti entuziasti au organizat prima editie a Maratonului Mures-Olt. Se numeste asa pentru ca traseul intersecteaza izvoarele ambelor rauri.
M-am inscris la crosul de 14 km. Un maraton n-as mai fi fost in stare sa fac acum.
Zona este superba. Muntii Hasmas si Giurgeu sunt la fel de frumosi ca multi altii dintre muntii nostri si merita parcursi, poate nu neaparat in alergare, ci la pas, pentru a savura peisajele deosebite. La concurs au fost inscrisi doar 70 de alergatori, cam jumatate la cros si jumatate la maraton. Promovarea a fost slaba, altfel cred ca ar fi venit mai multi, dar probabil ca a fost mai bine asa pentru organizatori, pentru ca nu stiu daca ar fi facut fata unui numar mai mare de concurenti.
In seara de dinainte ne-am reunit la Complexul Sportiv National, unde a avut loc predarea kiturilor si a sedinta tehnica. Ca de obicei m-am reintalnit cu multi cunoscuti, ceea ce face parte din placerea de a participa la astfel de concursuri, care inseamna mult mai mult decat simpla parcurgere a unui traseu. E o ocazie minunata de a intalni oameni buni si de a lega prietenii. Am stat mult de vorba cu Lucian Clinciu, organizatorul Maratonului Piatra Craiului (la care voi merge si eu intr-o buna zi) si importatorul Sponser in Romania. Mi-a povestit o parte din aventura lui pe munti – o traversare a mai multor masive muntoase, de unul singur, in niste conditii pe care prea putini oameni le-ar putea suporta.
Ziua concursului se anunta foarte frumoasa. Soarele stralucea si era chiar cam prea cald. Ne-am adunat la linia de start si am pornit cu veselie pe traseu. Pana la km 6 traseul crosului a coincis cu cel al maratonului. Am urcat pe un versant frumos, verde si plin de flori. Privelistea imi aducea aminte de dealurile si muntii pe care ii calaream in copilarie, impreuna cu parintii mei. Urcarea a fost destul de dificila, totusi diferenta de nivel a fost de vreo 600 metri. Practic am ajuns la 1580 metri, altitudine maxima. O buna bucata am urcat prin padure – era liniste si racoare. Ma gandeam cu groaza la caldura infernala pe care o lasasem in Bucuresti. Nu aveam de gand sa ma fortez. As fi castigat poate 10 minute la timpul final, dar as fi pierdut ocazia sa privesc in jur si sa ma incarc cu frumusetea acelor locuri.
Eram totusi cu ochii in patru dupa marcaje, pentru ca de dimineata ni se spusese ca o parte din benzile galbene fusesera furate de “binevoitori”. De altfel, marcajul n-a fost prea grozav. O parte dintre alergatori s-au ratacit pe traseu. Eu am avut norocul sa nimeresc drumul sau sa fiu indrumat de altii atunci cand era sa o iau pe aratura. Un alt motiv de ingrijoarare, dar care s-a dovedit a nu fi o problema, erau cainii de la stanile din jur. Auzisem destul de povesti pe tema asta si nu aveam niciun chef sa ma intalnesc cu un caine agresiv (imi ajung cei din Bucuresti).
Coborarea mi-a dat putin de furca, pentru ca simteam intr-o oarecare masura ranile de la Olympus, mai ales pe cele de la degetele mari. Partea buna e ca s-a terminat destul de repede totul, in sensul ca in 2 ore am ajuns la linia de sosire. A fost de fapt o plimbare mai rapida pe munte.
Bine ca n-am avut proasta inspiratie sa ma inscriu la maraton, pentru ca cei de acolo au patit-o rau: s-au ratacit in ultimul hal si a facut kilometri in plus cautand marcajele, i-a mai apucat si ploaia… unii au terminat si in 10 ore, pe un traseul de parcurs in 7-8 ore.
Mi-a parut rau ca nu s-au dat medalii, dar mi-am dat seama ca bugetul a fost foarte restrans. Organizatorii merita felicitati pentru initiativa, insa e nevoie de o mai buna organizare, pentru ca pe munte riscurile sunt mult mai mari decat pe o sosea si nu te poti juca cu asta.
Poze inainte de km 6 (multumesc Liviu Bica)
Echipa vesela Ro Club Maraton, in mijloc avand personajul de legenda, Ilie Rosu, alergatorul cu steagurile (omul a alergat cu 3 steaguri chiar si la acest maraton montan)
Impreuna cu “vicele”, Victor Vlad
Altimetria
Splituri (destul de putin importante la un astfel de concurs)
Traseul pe Google Maps
Copenhaga, orasul biciclistilor
M-am intors de 2 zile de la Copenhaga si inca imi vine sa oftez gandindu-ma la nivelul de civilizatie pe care l-am vazut acolo… Sunt multe de povestit.
O sa incep cu bicicletele. Eu nu sunt biciclist. Pentru ca nu am unde. Pentru ca Bucurestiul este un oras neprietenos cu biciclistii. Asa-zisele “piste de bicicleta” sunt niste chestii penibile si inutile. Daca ai un trotuar de 2 metri latime si pui pe el niste semne care ocupa mai mult de 1/3, asta nu inseamna ca ai pista de bicicleta. Nici biciclistii si nici pietonii nu se vor simti in siguranta.
Copenhaga este un oras al biciclistilor. Au bulevarde largi, cu 2-3 benzi pe sens, au trotuare largi, iar intre ele ghici ce se afla…? Banda de bicicleta. Care are 1,5-2 metri latime si pe care nu circula decat biciclistii. Nu ai sa vezi oameni pe ele si nici masini (circuland sau parcate – nu pot sa nu imi imaginez un bemve de meltean parcat la noi pe o astfel de pista de bicicleta…). Biciclistii au propriile semafoare. Circula cu viteza, dar cu simt de raspundere.
Nu au cine stie ce biciclete. Nu ma pricep prea mult la biciclete, insa mi-au parut a fi niste modele nepretentioase, dar rezistente si practice. Ai sa vezi de la copii de 5 ani, pana la batrani cu par alb. Si multe domnisoare 
Isi lasa bicicletele in locuri special amenajate, cu rasteluri, insa nu le incuie si nici nu le leaga. Langa gara erau lasate vreo 40-50 de biciclete. M-am uitat cu atentie si nu cred ca 10% dintre ele aveau un lacat la roata, insa nu erau legate de vreun stalp sau altceva.
Scria Gabi Solomon pe blogul sau despre faptul ca primavara se pescuiesc biciclete din canalele orasului. N-am vazut asta, insa asa o fi
Am filmat si eu cativa biciclisti. Asta se intampla vineri seara si nu erau prea multi, insa luni dimineata, cand lumea pleca la servici, era un adevarat exod.
Aici puteti urmari un documentar despre bicicletele din Copenhaga:
Daca as fi trait in Danemarca sau Olanda probabil ca eram si eu biciclist, insa in Bucuresti voi spune pas deocamdata.
Prin Cipru – filmari razlete
Sunt de acord ca nu poti sa tragi niste concluzii pertinente dupa doar cateva zile sau ore de vizitat un oras, asa cum nu trebuie sa te pripesti cu concluzii despre un om dupa ce abia ai schimbat cateva vorbe cu el, iar principiul acesta se aplica in mai toate aspectele vietii. Insa intotdeauna putem vorbi despre o prima impresie, care poate da tonul unui sentiment legat de un anumit loc, un om, o melodie, o carte, o mancare.
In februarie am calatorit cateva zile in Cipru, unde am alergat si semimaratonul despre care povesteam anterior. A fost prima mea vizita acolo, oarecum neprogramata, pentru ca daca nu exista aceasta actiune de grup organizata de Ro Club Maraton, probabil ca as fi calatorit prin alte tari, nu neaparat Cipru.
Cand am plecat din Romania, la noi era un frig de iti inghetau oasele; acolo a trebuit sa imi scot de urgenta geaca si puloverul. Primavara incepuse de mult si de fapt nici nu stiu daca a fost iarna.
Am vizitat trei orase – Limassol (unde a avut loc concursul), Paphos si Larnaka. Toate sunt pe coasta de sud-est a Mediteranei. Larnaka si Paphos au aeroport, iar Limassol se afla cam la jumatatea distantei dintre ele.
Ca sa fiu sincer, mare lucru nu prea am ce sa povestesc din toata calatoria asta (exceptand partea de concurs). Ca prima impresie, Ciprul nu mi-a spus mare lucru. Cele trei orase sunt ok, dar fara nimic spectaculos. Au mare, plaja (destul de putina), hoteluri, restaurante, taverne si in rest sunt niste orase oarecare, fara nimic distinctiv. Pentru un turist-vizitator nu sunt prea ofertante; pentru turistul-static, venit la mare, probabil ca sunt ok, mai ales prin aprilie-mai, cand e mai cald si se poate face baie in mare.
Cipriotii mi s-au parut destul de relaxati, amabili, dar nu foarte prietenosi. Se conduce pe partea stanga a drumului (masinile au volanul in dreapta), iar prizele lor au trei orificii, asa ca iti trebuie adaptor pentru orice aparat electric. M-a frapat “infratirea” intre popoare, in sensul ca oriunde intrai (taverna, hotel, magazin) era aproape imposibil sa nu dai peste un roman venit la munca. Pe usa multor magazine alimentare scria “Avem produse romanesti” si gaseai Eugenii, pufuleti, pateu si multe alte chestii de pe la noi. A fost o surpriza la care nu ma asteptam.
Limassol are vreo 160000 de locuitori, se intinde ca o placinta pe langa mare si are o multime de hoteluri si taverne. In afara de un castel micut si destul de neinteresant, n-am identificat alte obiective istorice. Te poti plimba pe bulevardul paralel cu marea si poti manca destul de ieftin (nu neaparat si bine) in nenumarate taverne.
Paphos are un port turistic care mi-a adus aminte de Nisa, un sit arheologic, un castel si o alee frumoasa cu palmieri, unde poti face o plimbare pe malul marii. In rest, case si magazine.
In Larnaka n-am stat decat cateva ore si am vazut doar zona de langa mare. Si acolo nelipsitul castel (dar ceva micut, nu va imaginati chestii grandioase), in schimb am vazut o biserica foarte frumoasa, care apare si in film.
Unii dintre colegii de club au ajuns si in Nicosia (sau Lefkosia, cum se zice pe la ei) si au venit destul de dezamagiti. Interesant faptul ca pentru a trece in partea turceasca a orasului ai nevoie de pasaport si ti se pune viza.
M-as mai intoarce in Cipru poate doar pentru un concediu de relaxare pe malul marii.
Turcia, Carpe Diem
N-am mai fost intr-un concediu clasic de foarte multi ani. Cand zic “clasic” ma refer la genul acela de concediu in care te duci intr-un loc – la mare, la munte, la bai etc, si zaci acolo, incercand sa iti incarci bateriile pentru inca un an de tras la jug. Nu agreez genul acesta de concediu, desi are si el farmecul lui. Mie imi place sa calatoresc, sa vad lucruri noi, sa ma incarc cu amintiri, nu sa zac pe o plaja si sa beau bere.
Dar uite ca anul acesta am incercat si aceasta experienta.
Ca sa trec direct la subiect – am fost in Turcia la un “olinclusiv” si sunt lucruri care merita povestite, si bune si rele.
Ne-am lasat “sedusi” de faptul ca niste prieteni, impreuna cu prieteni de-ai lor, toti cu copii mici ca si noi, s-au inscris undeva prin martie la un sejur destul de convenabil ca pret. Desi plecarea era la doar o saptamana de la intoarcerea din Stockholm, am zis ca poate ar fi cazul sa mergem si noi “ca familia”, macar sa vedem daca altadata o sa ne mai trebuiasca asa ceva.
Muzeul Vasa, Stockholm
Istoria vasului “Vasa” a fost scurta si lipsita de glorie. In august 1628 a fost lansat la apa, insa dupa numai 1500 metri s-a inclinat lateral, a luat apa pe la ferestrele speciale pentru tunuri si s-a dus direct pe fundul Marii Baltice.
Game over.
Si asa ar fi putut ramane, daca suedezii n-ar fi fost atat de destepti incat sa transforme un esec, intr-un mare succes – astazi, Muzeul Vasa este unul dintre cele mai interesante si vizitate muzee din Stockholm.
Vasa a fost cel mai mare vas de razboi din lemn construit vreodata. Trebuia sa fie perla flotei suedeze a acelor vremuri, doar ca au existat greseli in proiectarea lui, mai bine zis, regele de atunci a vrut mai multe tunuri si au fost modificate proiectele originale. Astfel, vasul a devenit prea greu in partea superioara si s-a rasturnat. Puteti citi mai multe detalii pe siteul muzeului.
Vasul a fost recuperat cu multe eforturi prin 1980, iar muzeul povesteste aceasta aventura deosebit de interesanta. Vasul a fost reconditionat si este impresionant. Nu se poate urca pe el, insa muzeul are 6 nivele, astfel incat poate fi vazut foarte bine. Pe langa vasul in sine, muzeul are o multime de expozitii conexe despre felul cum a fost scos la suprafata, despre modul cum se construia un astfel de vas, despre viata suedezilor din acea vreme, despre viata pe o corabie (multe obiecte originale recuperate), despre tehnologiile folosite la reconditionarea si conservarea lui (a revolutionat practic aceasta ramura) si despre tehnicile de reconstituire a fetzelor umane pornind de la schelet (pe vas au murit vreo 30 de marinari).
Daca ajungeti vreodata la Stockholm, neaparat sa va faceti timp pentru acest muzeu (si sa va alaturati unui ghid gratuit).
Stockholm, un oras cuminte
Cu ceva timp inainte de a pleca la Stockholm am realizat ca nu stiu mai nimic despre acest oras nordic. De exemplu, despre Roma, Paris, New York avem cu toti niste repere in mine, de prin filme, poze, carti.
Mi-am cumparat un mic ghid de calatorie de la editura Aquila (singurul de pe piata) si l-am citit pe fuga inainte de a pleca, insa am constatat ca n-am inteles nimic. O multime de nume greu de pronuntat, tot felul de insule…
Stockholm-ul este un oras pe care trebuie sa il descoperi. Am avut placerea sa stam cateva zile intr-un oras frumos, calm, cuminte, curat, linistit si foarte scump. Nu este un oras impunator, desi e foarte mare. Se intinde pe o multime de insule, e plin de istorie si de oameni amabili.
Cu siguranta ai ce vedea si pe unde te plimba. Gamla Stan este zona istorica centrala, foarte bine conservata, cu stradute mici, magazine pitoresti pline cu suveniruri, restaurante si berarii (6-7 euro o bere…). Evident, totul este inconjurat de mare, iar istoria lor este strans legata de vecinatatea cu apa.
Am reusit sa vedem cam tot ce era important de vazut, cel putin din exterior. Eu am vazut si cei 42 de kilometri din alergare. N-am reusit sa intram decat la Muzeul Vasa, despre care o sa povestesc altadata.
Foarte interesant si derutant – la ora 8-9 seara era lumina afara cum e la noi pe la 3-4 dupa-amiaza, iar noaptea nu se facea intuneric complet. Ne simteam obositi, dar parca ceva nu era in regula vazand atata lumina afara.
Cred ca mi-ar placea sa locuiesc acolo, insa toate sunt atat de scumpe, incat iti cam taie cheful (probabil totusi ca suedezii castiga bine si in plus stiu de unde sa cumpere, nu ca turistii).
Pensiunea Puiu
Moieciu de Sus este plin de pensiuni si vile. Am ramas uimit – toate noi, frumoase, elegante, ingrijite. Noi am stat la Pensiunea Puiu, foarte aproape de zona unde s-a dat startul la Ecomarathon.
Recomand cu caldura aceasta pensiune. Ne-am simtit foarte bine acolo. Curat, civilizat, mancare foarte buna, oameni prietenosi, preturi decente. Cu siguranta vom reveni.
Zona Moieciu este deosebit de frumoasa. Venind din Bucuresti parca nimeresti intr-o alta lume. Ok, nu stiu daca as putea renunta la Bucuresti pentru Moieciu, dar din cand in cand merita sa renuntam la poluarea si stresul de acasa. In tot cazul, nici la Moieciu nu scapi de scarbele de manelisti burtosi cu bemveurile lor de jdemii de euro, pentru care principala distractie este sa inchirieze un ATV si sa se dea pe stradutele de acolo… Lovi-i-ar… ce vreti voi…
