A procrastina înseamnă a amâna într-un mod nejustificat începerea unei acțiuni, în special din cauza neglijenței habituale sau a lenei. Sinonime = a temportiza, a tergiversa sau (preferatul meu) a tărăgăna. Îmi place mult acest cuvânt “a tărăgăna” – sună mult mai sugestiv decât termenul științific “procrastinare” (care îmi amintește cumva de “exorcizare”) – tărăganarea noastră cea de toate zilele sună ca și cum te-ai plimba pe stradă trăgând după tine niște conserve goale, care fac un zgomot enervant, în loc să fii la muncă, la școală sau oriunde ar trebui de fapt să te afli în acel moment.

Procrastinarea este un soi de maladie extrem de enervantă. De exemplu, eu mi-am propus de vreo 3 zile să scriu acest articol despre procrastinare, însă din nenumărate motive l-am amânat. Astăzi m-am trezit foarte hotărât să îl scriu. De dimineață am fost la antrenament, deci asta nu se pune ca procrastinare, apoi când m-am întors m-am spălat, am pus hainele transpirate la spălat, am mâncat ceva, am hrănit pisica, am răspuns la nșpe mailuri și x telefoane, mi-am verificat toate conturile pe Facebook, yahoo, gmail, youtube, siteurile mele, am mai intrat pe nu știu câte bloguri și siteuri… și iată că abia la ora 11, mi-am încordat brusc mușchii creierului și m-am apucat de scris. Cel puțin n-am dat drumul la televizor. Ei bine, asta se numește PROCRASTINARE. Și o urăsc.

Până de curând nu eram foarte sigur ce înseamnă procrastinare. Întâmplător am cumpărat o carte “atașată” la ziarul Academia Cațavencu (care a ajuns atât de slab, încât nu mai merită cumpărat decât dacă aduce ca bonus o astfel de carte… sorry… eram fan cândva…). Cartea se numește “Arta de a (NU) pierde timpul”, este scrisă de Piers Steel și publicată la noi de Editura Litera (o puteți găsi aici – http://www.litera.ro/index.php/arta-de-a-nu-pierde-timpul-11184.html).

Cartea este foarte interesantă și bine scrisă. Se vede că autorul are ceva de spus în domeniu și că s-a documentat serios. O să vorbesc puțin despre procrastinare, pe baza ideilor asimilate din această carte, pe care v-o recomand spre citire, mai ales dacă sunteți și voi “procrastinatori cronici” și încercați să găsiți o soluție. Apropo de soluție, ca și în cazul slăbitului, concluzia mea este că nici aici nu putem vorbi despre vreun quick fix, ci e nevoie de voință, perseverență și o luptă acerbă cu propria persoană.

Ca să aveți o viziune rapidă asupra procrastinării, gândiți-vă la toate promisiunile pe care le-ți făcut de-a lungul vieții față de voi înșivă și pe care nu le-ați respectat – o să termin proiectul până miercuri, de luni merg la sală, din ianuarie mă apuc de slăbit, peste o oră încep să învăț, joi duc pisica la veterinar, săptămâna viitoare îmi fac analizele anuale, o să plătesc factura la curent după-amiază etc. etc. etc. Se recunoaște cineva?

Partea proastă cu procrastinarea nu este că nu ai plătit factura la curent marți, ci că această meteahnă te poate costa pe termen lung ratarea sansei unei vieți mai frumoase sau o carieră mai reușită, vise care rămân doar vise, sănătate din ce în ce mai șubredă. Cam neplăcut, zic eu…

Interesant e că nu vorbim despre lene aici. Da, există oameni indolenți, pur și simplu leneși, pe care îi doare în… nas de îndatoriri, însă procrastinatorii vor să facă treabă, sunt conștienți de importanța lucrurilor în care sunt agrenați, de beneficiile pe care le-ar putea obține ducând la bun sfârșit un obiectiv propus, însă ceva îi ține în loc. De multe ori ei reușesc să își atingă obiectivele, însă cu efort și cu consum nervos mare. Nu că viața ar fi simplă, însă e mult mai greu să termini un maraton dacă ai legat de un picior un lanț cu o bilă de fier, ca în filmele din anii ’30.

Deși procrastinarea este un comportament care s-a dezvoltat în milioane de ani (zice autorul cărții), partea bună este că poate fi controlat.

El propune în această carte o Ecuație a Procrastinării, care ar fi ceva de genul (Așteptări x Valoare) / (Impulsivitate x Amânare) = MOTIVAȚIE.

Cam tot ce facem noi pe lume are ca finalitate o recompensă. Motivația sau viteza cu care ajungem la aceasta este determinată de cei 4 factori din ecuație.

Așteptările se referă la probabilitate sau șansă. Dacă probabilitatea să câștigi ceva este mai mare, atunci motivația e clar mai mare și tentația de a amâna este mai puțin prezentă.

Valoarea este un alt factor foarte important. E clar că o valoare mai mare a recompensei modifică felul cum ne raportăm la respectivul obiectiv.

Apoi intervin ceilalți factori care schimbă ecuația. Amânarea este unul dintre ei – cu cât amânarea se prelungește, cu atât motivația de a face ceva se reduce. La fel și impulsivitatea – rapiditatea cu care cedezi atunci când ești distras de alte activități, de obicei mărunte, care se interpun între tine și obiectivul propus.

Un exemplu simplu – verificarea periodică a emailului sau a paginii de Facebook. Te gândești, mare lucru să mă uit in Inbox 30 de secunde, când eu am de predat acel proiect abia peste 3 săptămâni (proiect care va aduce poate o promovare). Ei bine, dacă nu reziști impulsului de a verifica emailul, vei pierde mai mult de 30 de secunde, pentru că e posibil să găsești acolo 5 emailuri fără importanță, dintre care unul conține un filmuleț amuzant, altul te trimite pe un site cu nu știu ce ofertă și așa mai departe, iar studiile arată că timpul până la reluarea concentrării la lucrul la proiect, este de 15-20 de minute. Multiplică asta cu o mulțime de verificări de mail pe zi, apoi pe săptămână și o să îți dai seama că de fapt pierzi enorm de mult timp.

Citeam într-o altă carte (nu îmi amintesc exact care) o explicație a nevoii aproape compulsive de a ne verifica mailul sau facebookul de nenumărate ori în fiecare zi, chiar în condițiile în care știm că șansele să găsim ceva interesant acolo sunt minime. Cică ar fi un fel de condiționare determinată de mecanismele de recompensă – tot aștepți să găsești acolo ceva nou și strălucitor, ca un copil care abia așteaptă dimineața de Craciun, să vadă ce daruri a lăsat Moșul sub brad. Recompensa (măruntă) a găsirii unui email îți dă o stare temporară de plăcere, care te determină să mai vrei. În fine, un psiholog ar putea să explice mai bine decât mine.

Mda, tocmai mi-am verificat mailul, nimic interesant, așa că să mai zic 2 vorbe despre procrastinare.

Cercetările au arătat că procrastinarea este mai mult decât un simplu fapt, având o bază fiziologică. Pe scurt, noi avem în creier o porțiune care se numește sistemul limbic, moștenit de la animale, care este sursa plăcerilor și a fricii, a recompensei și excitației. Mai avem și un cortex prefrontal, care este caracteristic doar oamenilor și care este sediul voinței. Aici se nasc planurile și să prefigurăm rezultate. “Jocul” dintre sistemul limbic și cortexul prefrontal ne face mai mult sau mai puțin predispuși procrastinării. Sistemul limbic se activează la stimulii principali (imagini, sunete, miros, tactil) și funcționează pe principiul aici și acum. Cortexul prefrontal ne ajută să gândim abstract și să facem planuri pe termen lung. Simplificând: procrastinarea apare atunci când sistemul limbic se opune planurilor pe termen lung elaborate de cortexul prefrontal, optând pentru lucruri realizabile imediat. Animalele, dar și copiii mici (mai ales bebelușii) sunt exemplele cele mai bune: la aceștia sistemul limbic domină, ceea ce înseamnă că ei vor ACUM. Pe măsură ce copilul crește, iar cortexul prefrontal se dezvoltă, el reușește să își domine sistemul limbic sau măcar să îl controleze.

Partea proastă este că acest control este foarte ușor de doborât atunci când suntem înconjurați de o mulțime de stimuli care ne predispun la procrastinare.

Un exemplu: mâncarea fast-food. E acolo, la un pas de tine, gata să o iei și să o devorezi pe loc, miroase bine, arată apetisant, costă puțin. Ce mai contează că e o porcărie și te va îmbolnăvi în timp. Sistemul limbic zice “da, ia-o ACUM”, cortexul prefrontal zice (în cu o voce mică și tristă) “mai bine mai așteaptă puțin, ia niște legume proaspete, mergi acasă, spală-le, toacă-le, fă o salată sau pune la cuptor”. Cine câștigă? Ca să nu mai vorbim că suntem obișnuiți în sute de mii de ani evoluție să NU avem hrană la dispoziție și să mâncăm rapid și mult atunci când avem acces la hrană. Lumea în care trăim acum (cel puțin noi care avem net și computer, deci un oarecare standard de viață) este întoarsă pe dos: avem acces liber la enorm de multă hrană, extrem de bogată în energie. Iar strămoșii noștri urlă în noi de foame, ca să folosesc o licență poetică 😀 Așa că explicația pentru obezitatea mondială este mai mult decât evidentă.

Alte exemple la îndemână privind factorii procrastinogeni (nu știu exact dacă există cuvântul acesta, dar sună foarte savant) ar fi creditele, care ne dau ACUM posibilitatea să avem ceea ce am putea avea doar muncind ani de zile sau accesul facil la informație complexă multimedia, lucru care ne face să citim mult mai puțin.

Deci măcar există niște scuze.

Bun, și ce e de făcut? Sistem prelimbic, prefrontal bla-bla… Cum reușim să fim mai puțin procrastinatori? (pentru că deloc nu se poate, fiind în firea noastră, după cum am spus).

Piers Steel dedică o bună parte a cărții unor idei pe care o să vi le rezum aici, dar ar fi bine să citiți toată cartea.

Încrederea pare să fie elementul motivațional cheie în Ecuația Procrastinării. Cu cât suntem mai nesiguri de succes, cu atât șansele să ne concentrăm asupra atingerii scopului scad mai mult. Optimismul ne ajută să perseverăm. Văd asta frecvent la pacienții mei – cei care reușesc sunt aproape întotdeauna cei optimiști. Desigur există și excepții. Conform lui Steel, există trei tehnici care ar putea să fie de ajutor:

– Spiralele succesului – pe scurt, înseamnă să te agăți de orice mic succes din viața ta, care te ajută să ai mai multă încredere în tine și să perseverezi. De exemplu, alergarea unui maraton poate fi un element de ajutor în carieră, pentru că îți schimbă optica față propriile capacități.

– Victoriile indirecte –  se referă la victoriile altora, care te-ar putea motiva să vrei și tu mai mult. În acest sens, el recomandă să citești biografii ale unor oameni de succes, să le asculți discursurile, să te alături unei asociații sau unui grup de sprijin (iată o explicație pentru succesul alergărilor de grup sau al unei asociații, cum este Ro Club Maraton)

– Îndeplinirea dorințelor – aici vorbim despre vizualizare, să te imaginezi ca fiind cel care va obține victoria pe care și-o dorește: trecerea liniei de sosire la un maraton, biroul de CEO în care vei sta etc.

Pe de altă parte, e nevoie și de puțină moderație. Optimismul exagerat, descris de către psihologi ca “sindromul speranțelor false” poate fi o mare piedică în carea succesului. Un exemplu cu pacienții mei: unii vin foarte motivați (cel puțin aparent) și au niște așteptări exagerate; eu încerc să îi temperez, însă dacă nu îmi reușește, am ocazia să îi văd dezamăgiți că au slăbit “doar 7 kg” (și nu 12 cum își propuseseră), în contrast evident cu alți oameni similari care sunt extrem de fericiți că au slăbit “wow, 7 kg”. Primii vor fi descurajați și cel mai probabil vor lăsa totul baltă și se vor îngrășa rapid la loc (bineînțeles, doctorul e de vină), pe când ceilalți vor persevera și vor ajunge la greutatea normală. Așadar e nevoie de un echilibru între optimism și realism. Un citat interesat atribuit autorului american Louis L’Amour “Victoria nu se măsoară în kilometri, ci în centimetri”. Faceți un pas mic, apoi continuați cu un altul puțin mai mare.”

Un alt sfat pe care îl primești în carte este să încerci să găsești plăcere în muncă. Știu că unii vor zice “hai, lasă-ne…”. E greu, știu, dar e alegerea noastră dacă suntem single bagger sau double bagger. Ca să înțelegeți despre ce vorbesc, citiți acest articol – http://www.cariereonline.ro/articol/ce-alegi-sa-fii-single-bagger-sau-double-bagger

În final, Steel dă câteva sugestii legate de modul cum am putea evita impulsurile de moment, concentrându-ne pe obiectivele pe termen lung. Este probabil cel mai interesant capitol, așa că vă las să îl citiți, rezumând doar câteva soluții:

– Trebuie să îndepărtăm în mod voluntar tentațiile – nu ești productiv pentru că te simți tentat să verifici mailul de 100 de ori, atunci deconectează netul sau instalează un soft care face asta într-un mod programat

– Satisfă-ți dorințele înainte ca ele să se intensifice și să îți abată atenția (de genul, nu te duce la cumpărături flămând, pentru că vei cumpăra mai mult junk food decât în mod obișnuit)

– Adaugă mijloace de constrângere tentațiilor, pentru a le face neatrăgătoare – rogi pe cineva să îți paroleze accesul la net și să nu-ți dea voie decât de la ora x la y (chestia asta se face deja în instituții de stat, unde netul e restricționat
pentru youtube, facebook… nu știu cum e cu Solitaire…).

– Eliminăm ispitele din calea noastră – dacă vrei să slăbești și în frigider te așteaptă o prăjitură gustoasă, e mult mai probabil că vei ceda.

– Putem folosi “memento”-uri mobilizatoare – pentru unii funcționează, alții rămân orbi la ele. De exemplu, poza cu tine gras s-ar putea să te ajute să te abții, poza cu familia ta s-ar putea să te motiveze să muncești mai cu spor, gândind că o
faci pentru ei, o poză cu un sportiv cu dizabilități s-ar putea să te determine să mergi la antrenament chiar atunci când îți este o mare lene și așa mai departe.

În finalul cărții, Steel spune ceva banal, dar de bun simț – dacă vrei să ai rezultate, trebuie să pui în practică. E valabil pentru orice domeniu. Aud de nenumărate ori: știu exact ce trebuie să fac pentru a slăbi, dar nu o fac. Așa și cu procrastinarea.

Sper să nu considerați timpul petrecut citind acest articol ca pe unul pierdut.

Așa cum spuneam la început, m-am apucat de el cam la ora 11 AM. Acum este ora 14. M-am întrerupt vreo 15 minute ca să iau prânzul și de câteva ori ca să intru pe mail. Telefonul a sunat de câteva ori, dar nu m-a distras prea mult. Mi-am instalat azi dimineață un soft RescueTime (www.rescuetime.com) care să îmi monitorizeze activitatea la computer și zice că productivitatea mea a fost de 87%. Sunt mulțumit.

Va las cu un mic filmulet amuzant: