Mai întâi de toate, să lămurim ce sunt virșli, pentru ca pun pariu că 99% dintre cei ce vor citi acest text, nu au habar, așa cum nu știam nici eu până în urmă cu câteva luni, și poate nu aș fi știut nici azi, dacă nu ar fi existat acest concurs.

Virșli sunt niște cârnați, dar nu orice fel de cârnați, ci unii specifici zonei Deva. Sunt făcuți din carne de oaie și capră, tocată mărunt, bine condimentată (în special cu boia, de unde și culoarea roșie). Se mănâncă fierți, nu prăjiți, neapărat în perechi și cu muștar. Deci un soi de hibrid de cârnat cu cremvurști, cu un gust special.

Acești virșli au și un festival al lor, care s-a desfășurat week-endul trecut. Alin, coleg de club cu noi, din Deva, s-a gândit că virșlilor le-ar sta bine și ca motiv de alergare, așa că a pus pe roate Semimaratonul Virșlilor, “cel mai iute semimaraton care s-a alergat vreodată!”. Așadar o tentație dublă: un concurs și niște virșli! De fapt, triplă – bonus, o excursie într-o zonă foarte frumoasă, pe care nu am mai văzut-o din copilărie.

După un drum lung și destul de obositor (ce simplu ar fi dacă ar exista autostrăzi…) am ajuns în Deva, unde n-am stabilit cartierul general la Vila Paradis, o pensiune foarte elegantă, pe care o recomand cu toată încrederea. Mi-a plăcut foarte mult orașul Deva. Cu mâna pe inimă spun că nu mă așteptam să descopăr un oraș așa curat, bine îngrijit, liniștit. Cetatea domină orașul. Se lucrează intens la restaurarea ei. În centrul orașului s-a construit o fântână arteziană impresionantă (cel puțin raportat la dimensiunile Devei), care seara oferă un spectacol deosebit de jocuri de apă, lumini și muzică.

În piața principală, unde se află și Primăria, era agitație mare – începuse Festivalul Virșlilor. Bineînțeles, toată lumea mânca virșli, ce altceva? După carboloading-ul oferit de organizatori, a mai intrat și o pereche de virșli, pentru că avem nevoie și de proteine (despre grăsimile saturate nu voi aminti nimic aici :D).

În dimineața concursului am fost transportați cu un autobuz pus la dispoziție de către organizatori, până la Castelul Corvinilor, unde avea să se dea startul. Vremea părea să fie ok, adică destul de înnorat, însă speranțele mi s-au risipit când am văzut că în Hunedoara ieșise un soare de toată frumusețea, așa că m-am pregătit psihologic pentru o altă cursă la plus 25 de grade. Înainte de start m-am întâlnit cu câţiva colegi de club şi ne-am pozat. Am apreciat faptul că organizatorul a pus la loc de cinste clubul ca partener important.

Pentru această cursă nu am avut aşteptări foarte mari. Din păcate, n-am mai regăsit motivaţia de la Semi Bucureşti, în plus ştiam că o să aibă şi o bucată de urcare, deci nu mă aşteptam la vreun record. Am plecat totuşi tare. Prima jumătate a fost doar pe şoseaua ce uneşte Hunedoara de Deva. S-a alergat pe marginea drumului, circulaţia fiind restricţionată doar pe o jumătate de drum, ceea ce a însemnat un plus de gaze de eşapament. Este greu să convingi autorităţile să închidă circulaţia pentru o mână de oameni. Poate dacă acest concurs va creşte, se va ajunge şi la asta.

După kilometrul 11 am intrat printr-un sat şi ne-am îndreptat către porţiunea de trail. Aici a început partea naşpa, din punctul meu de vedere. Citind opiniile altor alergători, am constatat că pentru alţii, bucata asta a fost un element binevenit, pentru că s-a alergat pe potecă de pământ, peste dealuri cu flori, peisaj etc. Nu zic că nu mi-a plăcut, dar m-a scos din ritm rău de tot. Urcarea, deşi nu foarte abruptă, a contat destul. În plus, poteca era plină cu noroi lipicios, încât după scurt timp aveam un strat de 3 cm lipit pe tălpi. Colac peste pupăză, chipul era prins la încheietură cu o bandă cu arici, care m-a ros în ultimul hal (m-am gândit să mă opresc şi să mut la piciorul celălalt, dar nu vroiam să pierd timp). Oricum, după vreo 5 km s-a terminat şi cu dealurile şi am pornit la vale spre oraş. Din vârful dealului, Deva se vedea foarte frumos, aşa că până la urmă a meritat această deviere.

Odată ce am ajuns pe asfalt, mi-am recăpătat ritmul bun şi chiar am mai recuperat din minutele pierdute la urcare. Prin oraş am alergat aproape singur, pentru că alergătorii se răsfiraseră destul de mult. Am forţat cât am putut spre final, în ideea de a coborî sub 1:40. Din păcate am ratat cu vreo 40 de secunde. Oricum, nu e relevant din mai multe puncte de vedere: traseul a fost mai scurt cu vreo 3-400 de metri (ceea ce mai adaugă 1-2 minute la timpul real pe semi) şi în plus diferenţa de nivel a stricat toată ecuaţia unei curse clasice.

M-am mirat foarte tare că n-am intrat pe stadion la finiş, aşa cum fusese anunţat, ci în piaţă. Probabil că a fost mai bine aşa, pentru că evenimentul a fost mai vizibil.

Una peste alta, cu plusuri şi minusuri, mi-a plăcut concursul. De fapt, ce mi-a plăcut cel mai mult a fost faptul că am simţit că a fost organizat cu pasiune. La multe alte concursuri se simte aerul de “industrie” şi parcă se pierde ceva din farmecul unui concurs “prietenos”.