Din nou la linia de start a unui maraton. Al 21-lea din “carieră” și al 6-lea pe anul 2012, ceea ce înseamnă mult mai mult decât îmi propusesem. Adevărul este că în fiecare an se adaugă tot mai multe concursuri, pe de-o parte cele din țară unde oferta este tot mai generoasă, dar și cele din străinătate care sunt tentante din perspectiva ocaziei de a vedea locuri noi.

Maratonul de la Valencia nu este unui foarte cunoscut (ca Parisul, Roma, New York etc.) însă este unul mare și foarte frumos. M-am înscris pentru că pica foarte bine la sfârșit de sezon și pentru că este o destinație turistică accesibilă și foarte atractivă. Valencia este un oraș foarte frumos, plin de istorie bine conservată, dar și cu zone moderne unice ca arhitectură. Iar maratonul a fost gândit astfel încât să le pună în valoare pe toate.

Startul a fost dat din Orașul Artelor și Științelor (Ciudad de las Artes y las Ciencias), zona cea mai spectaculoasă a Valenciei, acolo unde arhitectul spaniol Santiago Calatrava a înălțat o serie de clădiri impresionante, care au devenit rapid simbolul modern al acestui oraș. Nici nu se putea alege un loc mai bun pentru start, nu doar ca imagine, dar și ca utilitate, pentru că este o zonă largă, spațioasă, unde intră lejer câteva zeci de mii de oameni.

Îmi place forfota de dinaintea unui concurs. Dispar emoțiile și se instalează acea stare de concentrare liniștită și acceptare a efortului ce va urma.

Am ajuns la start cu încălzirea făcută pentru că din centru unde stăteam și până aici erau vreo 2,5-3 km de parcurs pe jos. Era o dimineață frumoasă și cam prea senină. La jumătatea lui noiembrie, în Valencia sunt 20 de grade la ora prânzului, ceea ce înseamnă chiar prea mult pentru un maraton. Totuși de dimineață erau 13 grade, adică perfect pentru alergare.

Mi-am găsit zona corespunzătoare timpului meu și am intrat pe țeava tunului, gata de lansare în cursă. Au început să tragă cu artificii. La un moment dat a părut că urmează să pornim, însă după câțiva zeci de metri ne-am pomenit că ne împing înapoi. Am aflat ulterior de la Carmen că a fost un start fals, pentru că cei din față au crezut că s-a dat startul din cauza pocniturilor de la artificii. Cert e ca am trecut linia de start cam după 8 minute peste ora 9. Primii kilometri au fost frumoși și lejeri, așa cum se întâmplă de obicei. E lume multă, entuziasm, încurajări de pe margine, muzică. Am trecut pe lângă plaja din Valencia, însă nu îmi amintesc foarte bine detalii. Cred că eram concentrat să îmi găsesc ritmul potrivit. Am plecat fără așteptări prea mari. În ultimul an mi-a scazut destul de mult viteza medie pe alergările lungi, asta pentru că m-am antrenat mai puțin pe anduranță și am fost mai mult la sală. Ce să fac dacă îmi place… Îmi plac ambele și trebuie să le împac.

După primul sfert al maratonului ajunsesem în centrul vechi al orașului. Zona istorică este deosebit de frumoasă, cu străduțe mici, clădiri vechi și cochete, magazine elegante. Începuse să se facă puțin cam cald.
Apoi au urmat mulți kilometri foarte plicticoși. Am fost duși într-o zonă mai puțin interesantă și unde spectatori nu prea erau. După kilometrul 21 a început o alergare pe o bucată unde știam că trebuie să fie o întoarcere în ac de păr. Îi vedeam pe cei de pe partea cealaltă a drumului și tot așteptam să întorc și eu. Dar nu se mai întâmpla odată. Mi s-a părut luuuung. Pe aici a fost prost că circulația era parțial oprită, așa că am înghițit destule gaze de eșapament. În fine, la un moment dat am trecut și de bucata asta și am început să alergăm pe lângă gradinile Turia, brâul verde care taie Valencia în două. Oboseala începuse să se instaleze confortabil în mușchii mei și mă mișcam greoi. M-a mai trezit la viață întâlnirea cu Carmen la kilometrul 30, însă după ce am trecut de ea m-am afundat la loc în oboseală… E starea “aia” din ultimul sfert al maratonului când numeri în sens invers kilometri și te gândești că mai alergi “doar” un kilometru și apoi mergi puțin, însă știi că e doar o păcăleală, pentru că dacă mergi sau, Doamne-ferește, te oprești, e foarte posibil să nu te mai miști…

Singurele lucruri care mă mai scoteau din starea asta erau muzicanții de pe margine – tot felul de formații de rock, percuție, muzică tradițională. A mai fost amuzant și când am trecut prin niște pasaje și din difuzoare răcnea o muzică mobilizatoare. În rest, oboseală, soare în cap, picioare cât niște buturugi și un oraș frumos din care nu mai înțelegeam nimic.

În fine, am ajuns și la kilometrul 41. Era multă lume pe margine și mi-am zis că e cazul să pompez niște adrenalină, așa că am scos stegulețul tricolor din buzunar. Un steag la timpul lui nu dă niciodată greș. Am început să fiu aclamat și strigat pe nume (care era scris pe numărul de concurs). Altă viață!

Am intrat din nou în Orașul Artelor și Științelor. Ultimele sute de metri le-am alergat într-un soi de transă, datorită oboselii, dar și pentru că stegulețul meu era aplaudat intens. Când am trecut linia de sosire au spus că sosește un sportiv din România (și apoi am constatat că am fost singurul român din cursă, ceea ce nu îmi conferă vreun merit deosebit, dar mă face să mă bucur și mai mult că am alergat acolo).

Finișul a fost superb organizat – un culoar lung cu oameni de-o parte și de alta, iar la final se intra pe o pasarelă acoperită cu un covor bleu intens, deasupra apei. Absolut deosebit.

Timpul final a fost 4:06:24.

Au urmat clasicele dureri atroce de picioare (pe care le am după fiecare maraton, însă îmi trec relativ repede) și drumul chinuit până la locul de întâlnire cu Carmen și apoi la hotel… cu medalia de gât.

Este un maraton ce merită alergat. Cursa este foarte bine organizată (a fost ediția 32, așa că au ceva experiență), orașul este foarte frumos și “vizitabil”, prețurile sunt rezonabile, timpul este foarte plăcut. Poate peste ani, o să revin pe aici.

Pozele sunt facute de catre fotograful meu oficial, Carmen + cele free oferite de organizatori.