Maratoanele iți dau șansa să ajungi în locuri despre care nici nu știai că există, sau chiar dacă știai poate că nu ți-ai fi propus niciodată să le vizitezi.

La începutul lui septembrie, la numai 6 zile după Maratonul de la Ciudad de Mexico, am alergat Little Grand Canyon Marathon, in statul Utah din SUA. Aceasta a fost al 19-lea maraton alergat de mine.

Dacă nu era Ilie Victor care să îmi propună să facem acest “duplex”, probabil că nici n-aș fi auzit despre acest maraton. El face parte dintr-o serie de maratoane organizate de o organizatie (Mammoth Marathons) din Utah. Sunt maratoane destul de mici, însă în locuri deosebite.

Așadar, după câteva zile de plimbare prin Mexico City și apoi prin Salt Lake City, a trebuit să mă pregătesc din nou, în special mental, pentru o nouă cursă de maraton. N-am mai alergat niciodată două maratoane la o distanță atât de mică în timp. Era și pentru mine o necunoscută ce se va întâmpla cu corpul meu. După Mexico City m-am refăcut destul de rapid. Nu mă simțeam obosit aproape deloc. Oricum, în astfel de excursii oboseala este ultimul lucru la care te mai gândești. Sunt atâtea lucruri de văzut și atât de puțin timp, încât îți mobilizezi toate resursele.

Despre Little Grand Canyon Marathon nu știam prea mare lucru. Inițial am crezut că este chiar în Marele Canion, însă acesta este in statul Arizona. Am fost puțin dezamăgit când am realizat asta… Totuși ei scriau pe site că este cel mai “scenic” peisaj din lume, așa că trebuia să fie ceva și aici.

Startul se dă la vreo 2 kilometri distanță de un mic orășel Huntington. Acest oraș se află la vreo 40 km de un oraș ceva mai mare, Price. Înainte de a pleca din țară am început să ma interesez despre transportul de la Salt Lake City spre Price, între care se află 200 km. Am căutat de am înnebunit, fără niciun succes. Nu îmi venea să cred că în inima Americii nu există transport public între două orașe. Și chiar nu există. Doar un tren care trece noaptea la o distanță de vreo 10 km de Price și oprește intr-un orășel obscur. Până la urmă a trebuit să închiriem o mașină, ceea ce s-a dovedit de bun augur, pentru că am putut să ne plimbăm în mult mai multe locuri, iar pentru mine a însemnat șansa să conduc prin SUA, ceea ce e o experiență în sine.

La 5 dimineața am plecat din Price spre Huntington, după doar vreo 4 ore de somn. În mijlocul orașului, într-o parcare, se dădeau kiturile de concurs. Eram o mână de oameni. Dârdâiam de frig, pentru că acolo altitudinea este de peste 1000 metri (deși nu realizezi asta); știam totuși că mai târziu se va face cald, așa că am preferat să rămân în tricou. Ne-au urcat în 2 autobuze și ne-au dus la locul de start, adică undeva pe o șosea – fără poartă de start, fără nimic organizat. Un tip a vorbit la microfon, ceva de genul “bine ati venit, pregătiți-vă pentru cea mai frumoasă cursă din viața voastră, start!”. Și… am plecat!

Eu nu mă grăbeam. Nu îmi propusesem nimic ca timp, decât să îl termin. În jur era doar un platou arid și un drum care se întindea lung înainte, către ceva ce păreau niște munți.

La maraton au fost doar 40 de oameni, așa că ne-am răsfirat rapid pe tot drumul. Curând a răsărit soarele. Era plăcut și chiar mă simțeam perfect alergând la 6 dimineața, undeva în pustietate, aproape singur. În esență cam asta înseamnă pentru mine “alergător pe distanțe lungi”.

La fiecare 3-4 km exista stație de hidratare și toaletă – pentru că în pustietatea aia chiar nu găseai un pom după care să te duci pentru necesități diverse.

Alergam și mă întrebam ce naiba e atât de “scenic” în peisajul ala monoton… I-am întrebat pe câțiva voluntari de la hidratare unde este canionul ăla minunat, dar au ridicat din umeri – cică nu erau din zona… lol..

Cam 25 de kilometri a fost o simplă alergare pe o șosea în zonă deșertică. Nimic deosebit.

Apoi a început cu adevărat maratonul spectaculos.

Mai întâi au apărut niște formațiuni despre care scria pe un panou că sunt stânci din Jurassic. Erau niște pietroaie imense, dintr-o singură bucată.

După ce am trecut de ele, am pătruns în zona de canion. Brusc mi-a dispărut orice urmă de dezamăgire. Era chiar… scenic… ca să zic așa.

Drumul șerpuia printre formațiuni uriașe din stâncă roșiatică, cu forme dintre cele mai diverse. Totul era imens. Pe acolo te simți foarte foarte mic.

Am uitat de oboseala celor 30 km parcurși deja și de soarele care începuse să încălzească. La fiecare câteva sute de metri drumul o cotea în altă direcție și peisajul se schimba complet. Îmi luasem aparatul foto cu mine și m-am oprit de nenumărate ori să fac poze. Oricum nu îmi păsa prea mult de timp. Era prea interesant totul ca să trec cu capul în pământ și cu sufletul în gât din cauza efortului. La asemenea maratoane chiar nu trebuie să îți propui altceva decât să le termini și să savurezi fiecare clipă, pentru că nu știi dacă vei mai ajunge vreodată pe acolo.

Canioanele de genul acesta sunt adevărate lecții de geologie. Erau panouri care îți explicau din ce sunt alcătuite straturile, cât de vechi sunt, ce vegetație crește pe acolo etc. Era chiar și un indicator către o urmă autentică de dinozaur, păstrată într-o stâncă. Însă cel mai interesant era un loc special unde pe o stâncă se află desene rupestre vechi de 2000 de ani… M-am apropiat cu emoție de ele, pentru că nu am mai avut șansa să văd așa ceva decât prin cărți.

Maratonul se apropia de sfârșit. Nu mă simțeam aproape deloc obosit (în contrast cu maratonul pe care îl făcusem cu 6 zile în urmă și care mă chinuise). Fusese mai mult un soi de “drumeție” în alergare. Deși îmi plac maratoanele cu lume multă, parcă totuși genul acesta de maraton singuratic are un farmec aparte. Contează totuși și locul în care alergi.

Am văzut în depărtare linia de sosire. Se afla chiar lângă un râu, San Juan, acolo unde se termină zona deșertică și începe zona umedă, mlăștinoasă.

Cei care terminaseră înaintea mea, inclusiv Ilie Victor, m-au întâmpinat cu urale. Eram foarte fericit să trec linia de sosire într-o stare fizică așa de bună. De obicei termin cam “uzat”. Timpul meu a fost aici 4:34:55.

Am mai stat un timp în zona de finish și am mâncat câte ceva. Într-o ladă frigorifică aveau cutii cu lapte și cacao. Pentru că tot fac eu reclamă “mascată” la lapte în campania națională “Da, lapte!” trebuie să vă spun că după un maraton o astfel de doză de lapte și cacao este nemaipomenită – nu mă refer numai la proprietățile nutritive (hidratare, proteine, glucide, minerale), ci la modul cum este percepută senzorial de către corp. După un efort de lungă durată nu prea îți vine să mănânci alimente solide, deși ai nevoie de ele, iar laptele suplinește perfect această necesitate Ar trebui să încercați. (Gata, reclama mascată s-a terminat, revenim la progamul obișnuit :D)

Am stat de vorbă cu câțiva băștinași, care se mirau tare că am venit tocmai din fundul Europei ca să alergăm maratonul ăsta relativ obscur. Da, și eu mă miram că mă aflu acolo, însă nu regret nicio clipă. Cu ocazia acestui maraton am văzut o mulțime de alte locuri foarte interesante, despre care sper să am timp să povesesc vreodată.