Atunci cand Victor Ilie, cel mai titrat maratonist roman mi-a propus sa mergem la Mexico City Marathon, in mintea mea au inceput sa rasara toate argumentele contra, insa in mijlocul lor crestea falnic marele argument pro, adica dorinta de a ajunge acolo. Trebuie sa recunosc ca nu mi-am dorit niciodata sa ajung in Mexic in mod special, dar pentru ca fusese lansata propunerea, a inceput sa ma intereseze.

Nu numai ca nu imi propusesem sa alerg un maraton la inceputul lui septembrie, insa calatoria venea la pachet cu inca un maraton, la doar 6 zile dupa Mexico City, undeva in inima Americii, prin canioane. Deci 2 maratoane intr-o saptamana si o calatorie foarte departe de casa.

Am inceput antrenamentele in forta. Adica vorba vine, pentru ca luna august a fost groaznic de cald si mi-a fost aproape imposibil sa alerg. In schimb am continuat sa merg la antrenamentele cardio de la World Class, unde se face o treaba foarte buna. Am reusit totusi sa fac cateva alergari lungi pe la tara.

Am plecat la drum cu o emotie suplimentara in suflet (pe langa cele inerente unei astfel de aventuri) – nu aveam inscrierea la concurs facuta. Plata cu cardul nu mergea de nicio culoare. Cu greu am reusit sa iau legatura cu cineva din organizare care mi-a garantat ca ma voi putea inscrie la fata locului, chiar sambata inainte de concurs. Ceea ce s-a si intamplat, insa nu fara emotii, pentru ca nici acolo nu mergeau cardurile romanesti (si din alte cateva tari), noi nu aveam pesos, insa pana la urma s-a rezolvat si am reusit sa ne relaxam si noi…

Expozitia maratonului era destul de maricica, cu standuri interesante si o zona de shopping generoasa. In mijlocul ei trona un panou mare pe care fiecare alergator putea sa scrie un gand. Am incercat si noi sa facem asa ceva la MIB, dar deocamdata nu prinde foarte bine ideea.

Traseul maratonului a cuprins toate zonele “civilizate” ale orasului, ocolindu-le strategic pe cele sarace, unde agolomeratia este foarte mare si probabil ca este extrem de dificil sa eliberezi strazile. Mexico City este un oras foarte mare, asa ca nu este o problema sa trasezi un circuit de 42 km.

La ora 5,30 dimineata eram in picioare pentru pregatirile dinainte de start. Stateam la un hotel aflat la doar 10 minute de zona centrala, asa ca nu ne faceam probleme. Afara era intuneric, insa vremea era buna pentru alergare.  Eram nerabdator sa ajung la linia de start. In piata Zocalo, era lume multa. Piata asta este chiar in centrul orasului si este foarte intinsa (prin ghiduri scrie ca este cea mai mare din America latina, avand laturi de 240 metri). Una din laturi este delimitata de Catedrala Metropolitana (si ea cea mai mare din America Latina). Pe alta latura sa afla cladirea Parlamentului. Iar in centru au montat un stalp pe care flutura un drapel urias.

In piata era forfota mare. 7000 de oameni erau aliniati in culoarul de start pentru maraton. Alti 12000 asteptau la jumatatea drumului pentru a lua startul la semi. Am reusit cu greu sa imi gasesc zona mea, alocata dupa timpul pe care spusesem ca il voi face. Partea proasta cu mexicanii este ca rareori gasesti pe cineva care sa vorbeasca engleza. Nu ma asteptam la asta, mai ales ca sunt vecini cu SUA. Din pacate notiunile mele de spaniola sunt foarte sumare, asa ca a fost un soi de discutie prin semne ori de cate ori am avut nevoie de o informatie..

Startul s-a dat la ora 7 dimineata, cand soarele nici nu rasarise bine. Au tras artificii, au dat drumul la baloane si s-a cantat imnul national. Lumea fremata in jurul meu, iar eu eram foarte bucuros ca ma aflu acolo.

Cu toate acestea, curand dupa start am inceput sa realizez ca ceva nu este chiar in ordine. Nu ma simteam foarte bine. Drumul lung si obositor isi spusese cuvantul, iar la asta se mai adaugase si altitudinea de 2200 metri la care se afla orasul. Cand mergi pe strada nu iti dai seama ca esti la munte, insa cand trebuie sa faci efort, lipsa oxigenului se face simtita. Am alergat ok primii 10-15 km, insa mult mai devreme decat ma asteptam a aparut senzatia de oboseala, care mi-a taiat tot cheful si mi-am dat seama ca va fi o cursa dificila.

Traseul a fost gandit bine, incat sa trecem pe langa o multime de cladiri frumoase. De exemplu, in poza de mai jos se afla Palacio dell Belle Arte, unde se tin spectacole de opera. Evident, pozele nu sunt facute in timpul concursului, ci in plimbarile de dupa.

In zona moderna a orasului sunt expuse tot felul de opere de arta. Pe aici sunt bulevarde largi si frumoase, iar circulatia este intensa.

Acesta este un monument dedicat eroilor revolutiei. In jurul lui gasesti la orice ora tineri care se distreaza, spectacole stradale, lume care se plimba.

Cand vezi astfel de imagini, nu iti vine sa crezi ca la doar cateva statii de metrou distanta gasesti saracie, aglomeratie, cladiri darapanate, ca un talcioc imens.

Bulevardul Paseo de la Reforma este cel mai important si cel mai modern din oras. Strabatandu-l descoperi aceasta coloana si statuia din varful ei, care se numeste Angel de la Liberdad.

Revenind la maraton, imi amintesc ca alergam pe aici si imi doream cu ardoare sa gasesc un wc. Pe aici totul este curat si ingrijit, asa ca nu imi venea sa ma opresc la un copac… decat eventual daca ar mai fi facut-o si altii. Inca ma simteam bine. Iesise soarele si totul era luminat frumos. O adevarata placere sa alergi.

Acest turn ciudat si foarte inalt se afla la intrarea in cel mai mare parc din Mexico City, Bosque de Chapultepec. Intr-o zi am intrat in vorba cu un localnic (care totusi vorbea engleza) si mi-a spus ca mexicanii urasc turnul asta pentru ca a costat extrem de mult, de ordinul milioanelor de dolari, nu foloseste la nimic, iar banii aceia ar fi putut fi folositi pentru zonele sarace ale orasului.

Parcul este foarte frumos si bine ingrijit. A fost o adevarata bucurie sa alerg acolo (mai ales ca alergatorii se opreau la copaci, ceea ce am facut si eu). Undeva in interiorul sau se afla acest monument dedicat copiilor eroi (ninos heroes) – cativa cadeti care au murit la revolutie prin 1860, aparand un fort.

Cam dupa ce se trece de jumatatea maratonului, traseul nu mai este foarte interesant. Se alearga prin tot felul de cartiere cu casute si bloculete. Oamenii iesisera in strada sa vada spectacolul maratonului si multi dintre ei strigau sloganul acestei curse: “Si, se puedes!” adica “Da, se poate!”. Au contat mult aceste incurajari, pentru ca pe ultimii 15 km chiar m-am chinuit. Ma simteam foarte greoi, picioarele mi se contractasera, ma durea abdomenul inferior (nu cred ca o sa mai port echipament de compresie, pentru ca de fiecare data fac o febra musculara ingrozitoare la abdominali si fese).

Ma uitam in jurul meu si imi era rusine sa cedez – nu zic sa ma opresc, ci macar sa merg. A fost sigurul maraton la care am vazut atat de multi oameni varstnici. Pe langa mine alergau tot felul de mosuleti si tanti de 50-60 ani, micute si destul de dolofane. Daca le-as fi vazut pe strada, imbracate normal, in niciun caz n-as fi gandit ca sunt in stare sa alerge un maraton.

Daca va uitati in pozele de mai jos de la linia se sosire cu cine am trecut in acelasi timp, o sa imi dati dreptate. Cinste lor! Pe mine m-au impresionat la modul cel mai sincer.

Cu chiu cu vai am terminat in 4:36:15, adica cel mai prost timp pe care l-am facut vreodata la un maraton pana acum. Acesta a fost al 18-lea maraton.

Eram tare bucuros ca s-a terminat, pentru ca ma dureau toate partile corpului si ma simteam epuizat. Cu toate acestea, bucuria de a fi acolo era mai mare.

M-am intalnit cu Victor Ilie la hotel. Nici lui nu ii mersese prea grozav, insa oricum terminase cu vreo jumatate de ora mai bine ca mine. Cu picioarele cat butucii am revenit in piata ca sa facem niste poze si am avut noroc pentru ca tocmai incepusera sa stranga pe acolo.

Medalia pe care am primit-o a fost foarte frumoasa. S-au pregatit cu ceva deosebit pentru aceasta a 30-a editie a maratonului.

In cazul in care va intrebati daca merita sa bateti atata drum pentru acest maraton, parerea mea este ca da. E foarte bine organizat, iar orasul merita vazut.