Al 17-lea maraton din “cariera” l-am alergat in Anglia, pe drumul ce leaga Avebury de Stonehenge, ambele fiind situri arehologice datand din neolitic. Cursa s-a numit Sarsen Trail & Neolithic Marathon, fiind o cursa de trail, asa cum ii spune si numele.

Cum am ajuns acolo? Prin iarna incepusem sa imi fac programarea de concursuri pentru 2012 si ma uitam pe liste sa vad pe unde mi-ar mai placea sa alerg si eventual sa nu se suprapuna peste ceva important din Romania. Mi-a atras atentia acest maraton nu foarte popular, dar care avea ca principal element de atractie finisul la Stonehenge, loc pe care mi-am dorit de foarte mult timp sa il vad. Din pacate se suprapunea cu Ecomarathonul, insa acolo am fost 3 ani la rand, asa ca puteam lua pauza anul acesta.

De pe siteul organizatorilor n-am reusit sa aflu mare lucru despre concurs. De fapt, nici nu este un concurs, ci o alergare, in sensul ca nu se acorda premii primilor sositi. In rest a avut tot ce ii trebuie – numere de concurs, chip-uri, medalii etc. Am inceput sa imi caut un partener de drum, pentru ca nu imi place sa calatoresc de unul singur. Am crezut ca o sa mai gasesc usor alti doritori, insa se pare ca Stonehenge nu este asa de fascinant precum il vad eu… Ba chiar mi-a spus un amic “niste pietroaie trantite acolo…”. Ok, no comment. Fiecare cu valorile lui.

Din fericire, am gasit cu cine sa plec, un om care nu se da in laturi de la niciun maraton, Ilie Victor, un adevarat personaj pe scena maratonului romanesc, care a alergat pana acum 133 de maratoane in toate colturile lumii – asadar o enciclopedie ambulanta despre maratoane, un om cu experienta deosebita in alergare si nu in ultimul rand, un foarte agreabil partener de calatorie.

Ne-am facut planurile astfel incat sa petrecem si cateva zile in Londra. Nu se stie daca voi avea vreodata sansa sa alerg maratonul de la Londra, pentru ca acolo este o loterie la care se inscriu foarte multi oameni, asa ca a picat foarte bine acest maraton la doar 80 km de Londra.

Dupa o zi petrecuta in Londra, ne-am suit in autocarul catre Amesbury, oraselul din apropierea sitului de la Stonehenge. Amesbury este un orasel micut, linistit, cu baruri tipic englezesti si foarte, foarte vechi. De exemplu, hotelul unde am stat noi era din secolul 13. Asta nu inseamna ca nu avea toate dotarile unui hotel din secolul 21 – flat tv, wifi etc. In seara de dinainte de concurs am facut un drum pana la Stonehenge, aflat la 3 km de hotel. Plantat in camp, departe de alte cladiri si civilizatie, complexul de monoliti este din alta lume. Mi-ar fi placut enorm sa pot umbla putin printre “pietroaie”, care au in jur de 6 metri inaltime si 500 kg, dar nu e permis. Complexul este datat la 3000-2500 ani i.Hr., deci prin epoca bronzului. Exista o multime de teorii legate de motivul pentru care a fost construit: ceas astronomic, templu al druizilor, locatie pentru extraterestrii, templu pentru sacrificii… Sau loc de finis pentru maraton.

Pe 6 mai, dimineata, am pornit impreuna cu Ilie Victor spre locul de unde urma sa ne culeaga autobuzul si sa ne duca la start. Era cam frig afara. Ne temeam ca o sa ne ploua, ceea ce ar fi inrautatit situatia. Dupa un drum plin de pante am ajuns la Avebury, locul de start. Aici am gasit un alt orasel foarte mic, alaturi de care se gaseau, ghiciti ce – monoliti din neolitic. Doar ca mai mici si mai rari, nu asa spectaculosi ca la Stonehenge. Ne-am inghesuit intr-o sala unde se distribuiau chipurile si am asteptat startul. Se aglomerase destul de mult. Am fost cam 270 la maraton, ceea ce a depasit asteptarile mele.

La ora 10,30 s-a dat startul. Imi propusesem sa alerg de placere, fara nicio constrangere legata de timp. Dupa 1-2 km prin Avebury am intrat in zona de “trail” – adica poteci, drumuri neasfaltate, iarba, alternanta deal-vale. Se mai incalzise si aparuse soarele dupa nori.

Am uitat sa precizez faptul ca aceasta cursa a fost organizata de Wildshire Wildlife Trust, o asociatie care se ocupa cu protectia mediului din acea regiune, iar evenimentul a fost unul de strangere de fonduri pentru proiectele lor. Din cate am citit si vazut, ei iau foarte in serios problemele legate de natura si adevarul este ca prin zonele pe unde am calatorit era totul ingrijit, curat, civilizat.

Am avut de urcat cateva pante destul de serioase. La un moment dat am trecut din modul “run” in modul “walk”, pentru ca imi cam iesise limba (ceva gen Tusnad, pentru cunoscatori) si in plus peisajul era atat de frumos, incat merita sa il savurez la pas – campuri intinse cat vezi cu ochiul liber, intr-o alternanta de verde inchis si galben aprins (de la culturile de rapita).

Pe traseu depaseam constant grupuri de oameni care pornisera in aceasta cursa in ritm de plimbare, unii dintre ei insotiti de caini, care aveau o categorie speciala. M-as fi asteptat sa primim si noi niste incurajari, mai ales spre final, cand oboseala era cat casa, insa englezii sunt destul de distanti. Ca doar sunt englezi.

Maratonul asta a fost singurul de pana acum la care m-a chinuit foamea. Mancasem de dimineata, ba chiar mai rosesem niste batoane inainte de start. Cred ca a fost o componenta psihica, pentru ca stiam ca la punctele de hidratare vor avea doar apa. Imi luasem la mine 4 geluri in centura FitKit (apropo, superbuna, recomand! – utila, discreta, nu o simti deloc, incapatoare), iar asta m-a salvat de la o posibila hipoglicemie. Imi era pur si simplu foame si ma gandeam cu jind la o bucatica de mar sau de portocala. Am supravietuit totusi doar cu geluri.

Pe la kilometrul 14, cand totul era perfect (ma simteam bine, peisajul era incantator etc etc), a trebuit sa trecem printr-o mlastina… Yeeee! Nu mare, doar vreo 20-30 de metri, insa m-am scufundat pana la glezne in apa. Si aveam adidasi normal. Cu o saptamana in urma imi cumparasem o pereche de Salomon XT Wings 2, cu GoreTex, speciali pentru trail, doar ca am decis sa nu ii port in cursa pentru ca nu ii rodasem suficient si in plus, la antrenamentele din Ro mi se incalzisera picioarele ingrozitor, incat dupa 3 km imi venea sa ii arunc din picioare. Doar ca la momentul “mlastina” ar fi fost perfecti.

Asa ca am plecat mai departe cu picioarele murate, injurand toti druizii si extraterestii de la Stonehenge. Cu putin inainte de semi, am avut de urcat o alta panta criminala. In varful ei, un nene corpolent spunea tuturor ca este ultima urcare grea – ca sa ne vina inima la loc.

Pe ultima jumatate n-ar mai fi mare lucru de povestit. Drumul se intindea drept in fata noastra, insa pe profil era in continuare destul de valurit. Nu pot sa zic cam resimtit aceeasi oboseala ca in cursele pe plat, unde incerc sa mentin un ritm mult mai rapid. Aici mi-am propus doar sa nu depasesc 4:30, asa ca am terminat in 4:29:30.

A fost frumos ultimul kilometru, cand in fata noastra a aparut complexul de la Stonehenge, unde stiam ca se termina cursa. Ar fi fost frumos sa se termine chiar in situl arheologic, doar ca accesul printre monoliti e interzis. Noi am avut intrare libera in zona vizitabila, asa ca ne-am fotografiat din toate pozitiile si unghiurile. Fiind duminica era destul de multa lume, mai ales ca erau si cei de la maraton si alte curse.

Seara am plecat spre Londra, multumiti ca am mai bifat un maraton. Pe mine ma durea foarte tare un genunchi de la terenul accidentat, insa meritase efortul.

Cursa in sine nu este spectaculoasa. Practic este o alergare pest dealuri si campii, prin zone nelocuite (se trece doar prin vreo 3 orasele mici si cochete), insa valoreaza mult locatia finisului. Ma bucur ca am reusit sa ajung acolo.