Noroi. Asta e cea mai pregnanta amintire de la Semimaratonul Brasov, pe care l-am alergat sambata 7 aprilie 2012 , impreuna cu alti vreo 400 de alergatori.

Am fost in dubii daca sa merg la acest concurs. Abia trecusera 5 zile de la Maratonul Bratislava. Ma simteam bine si asta m-a incurajat sa imi iau avant si sa alerg si acest semi. Mi-am zis “e doar un semi”. Nu stiu de ce ramasem cu ideea ca o sa fie in mare parte pe sosea, cu o oarecare diferenta de nivel. Dar n-a fost asa.

Am plecat din Bucuresti in dimineata concursului, cu masina plina – o gashca vesela, pornita pe fapte mari. Am ajuns rapid la Brasov. Acolo vremea era incerta, asa ca m-am gandit de 14 ori inainte sa aleg cu ce ma imbrac. Am carat cu mine si geaca de ploaie, insa absolut degeaba.

In Piata Unirii era forfota. M-am revazut cu o multime de prieteni si colegi de club, ca de obicei.

Foarte rapid s-a dat startul. Chiar dupa primele sute de metri mi-am dat seama ca nu prea trebuia sa fiu acolo. Muschii mi s-au contractat si nu aveam niciun chef de alergare. Totusi eram in cursa si trebuia sa o duc pana la capat.

Si a inceput distractia. Practic am urcat 8 km, cu o diferenta de nivel apreciabila. M-a intrebat cineva in timpul cursei, stiind de aventurile mele pe muntele Olimp, daca e la fel de greu… sa nu exageram… Dar nici usor nu a fost. Tristetea a inceput cand am dat de niste noroaie de se afunda piciorul pana la glezna. Urasc noroiul. E moale si inselator. Nu stii cat se duce piciorul in el.

M-a depasit multa lume. Simteam ca nu pot sa trag. Oboseala acumulata la maraton isi spunea cuvantul. Poate unii reusesc sa alerge maraton in fiecare saptamana, insa eu ma resimt dupa un maraton…

Asadar s-a alergat doar pe traseu montan, destul de dificil si denivelat. Cand am ajuns in varful muntelui am rasuflat usurat. Speram sa mai recuperez ceva pe coborare. Dar de unde… Neavand pantofi de munte, alunecam ca naiba. Asa ca am reusit sa imi sucesc ambele picioare. La un moment dat am calcat stramb cu piciorul stang incat am zis ca acolo raman. Ma si vedeam cu entorsa in varful muntelui… Era tot ce imi trebuia.

Pe alocuri era zapada. Am avut totusi noroc ca nu a plouat si nici nu a fost foarte frig. Traseul a fost frumos, nimic de spus – prin padure, pe munte, aer curat etc.

Cireasa de pe tort a venit la final, cand a trebuit sa mai urcam o panta. Eram deja obosit si destul de nervos ca nu mai gasisem apa la al doilea punct de hidratare. Imi ardea buza dupa putina apa… Aduceau apa de la un izvor care curgea incet… Pe muntele Olimp n-am dus lipsa de apa si e un munte de 3000 de metri. Deci o chestiune de remediat pentru editiile urmatoare.

Organizarea a fost ok. Oamenii s-au straduit sa iasa bine. Mi-au placut voluntarii de pe traseu, care n-au facut economie la incurajari. Am trecut linia de sosire dupa vreo 2 ore si 30 de minute, adica extrem de mult. E adevarat ca nici nu m-am grabit. Am luat-o ca pe o plimbare pe munte. La final ne asteptau niste paste, care au intrat foarte bine. Singurul lucru care m-a enervat rau de tot, si nu ma pot abtine sa nu spun asta – mi-au luat inapoi numarul de concurs. A venit la mine o domnisoara cu un cutter in mana sa mi-l recolteze… iar eu cand vad o fata cu un cutter ma conformez, ce sa fac… Am auzit ca altii nu l-au dat si m-am ofticat. Nu de alta, dar eu le colectionez, God damn it! Deci un biloi negru pentru economia asta inutila. In rest, doar bile albe.

Urmariti un filmulet frumos, cu imagini de la semimaraton:

Asa aratau adidasii mei inainte de a intra la curatare intensiva. Initial erau albi 😀