New York City Marathon 2011 – my story
New York. New York.
Acolo unde totul este mare. Zgarie-nori. Nivel de trai. Maraton.
Ok, nu ma refer la lungimea maratonului, ca si la americani tot 42,195 km are. Vorbesc despre dimensiunea evenimentului numit “New York City Marathon”.
47.000 de alergatori.
Dar sa o iau cu inceputul.
Unii colectioneaza timbre. Altii servetele. Altii ceasuri cu cuc. Mie imi plac maratoanele. Insa atunci cand ma gandesc la un maraton, in mintea mea este mai mult decat a alerga cei 42 km – no matter what, no matter where. E la fel cu a spune: imi place carnea de pui. Da, dar imi place sa fie gatita bine, cu mirodenii, cu o garnitura gustoasa, asezata pe o masa frumos aranjata, la care stau persoane dragi, intr-o casa frumoasa, cu soarele intrand vesel pe fereastra. Cam asa e si cu maratonul: imi place sa il “imbrac” intr-o excursie frumoasa, care sa se transforme intr-o experienta complexa – culturala, sportiva, multisenzoriala. Nu i-am inteles niciodata pe maratonistii care zboara mii de kilometri, bifeaza un maraton si vin acasa cu primul zbor.
De cand m-am apucat de alergat si mai ales de cand am inceput sa alerg maratoane, acestea devenit motivele pentru a ajunge in orase in care imi doream sa ajung candva, dar probabil ca as fi amanat, optand pentru destinatii mai accesibile.
Cam asa am ajuns si la New York. Ii cam venise randul, dupa ce am alergat la alte mari maratoane in capitale europene.
M-am inscris la deruta. Pentru New York City Marathon cererea este foarte mare. Anul acesta au fost peste 80000 de inscrisi pe cele 47000 locuri disponibile. Din acest motiv se face o loterie si se trag la sorti norocosii. Cum de obicei nu am noroc la astfel de chestii, nu mi-am pus mari sperante. Am platit cei 11$ pentru un “loz” si am asteptat ziua Z. Imi amintesc ca eram la cabinet si in timp ce stateam de vorba cu pacientii, cu un ochi ma uitam pe siteul maratonului, unde se transmitea in direct tragerea la sorti. Incercam sa imi zaresc numele in lista care curgea pe ecran. La un moment dat in inbox imi intra un email, ca cica “you’re in”. Mai sa sar de pe scaun, insa a trebuit sa ma stapanesc, ca sa nu sperii pacientul. Cateva ore am zambit prosteste, intr-un fel de euforie. Ma vedeam deja alergand pe Fifth Avenue.
A urmat stresul cu viza, dar care s-a dovedit a fi doar o formalitate. L-am castigat pe tipul de la ambasada din prima secunda cand i-am spus ca merg la maraton. Deci daca vreti sa aveti viza pe 10 ani garantata, inscrieti-va la un maraton din SUA.
Dupa vreo 20 de ore petrecute pe drum (zbor plus asteptari plus vama plus alte drumuri) am calcat in sfarsit pe pamant american.
