Vecinii nostri din Ungaria se pricep la organizarea de maratoane. Asta poate si pentru ca Maratonul Budapesta a marcat cea de-a 24 editie anul acesta. Pe langa acest eveniment important, Ungaria se lauda cu multe alte concursuri de anduranta. Nici nu e de mirare – ungurii sunt pasionati de alergare si participa masiv la concursuri. In plin centrul Budapestei exista celebra Insula Margareta, un mini-paradis al alergatorilor – aici se antreneaza cateva mii de oameni in fiecare zi. Exista un circuit de 3 km in interior si unul ceva mai mare, de 5-6 km aproape de marginea insulei.

In cei 24 de ani de cand Budapesta are maraton international, numarul de participanti a crescut constant, ajungand in 2009 la 15.000 – numar ce cumuleaza cei 3000 de alergatori de maraton si restul celor care au participat la cursa de 30 km, stafeta si cursa populara de 4 km. Foarte interesant este faptul ca Maratonul Budapesta atrage un numar foarte mare de straini, fiind, conform declaratiilor lui Arpad Kocsis, director al cursei, maratonul european cu cel mai mare procent de alergatori straini raportat la numarul total al participantilor. Nu stiu care este explicatia pentru acest fapt – poate pozitionarea Ungariei, poate faptul ca Budapesta este un oras relativ ieftin, dar in aceelasi timp un obiectiv turistic foarte bine promovat si foarte interesant.

Desi am stat prea putin pentru a face turism, am avut placerea sa redescopar Budapesta prin bunavointa organizatorilor maratonului care au organizat un tur al orasului pentru jurnalistii straini, printre care m-am aflat si eu. Nu e chiar cel mai bun lucru pe care as fi putut sa il fac cu o zi inainte de concurs, insa a meritat din plin, pentru ca am putut sa vad toate obiectivele importante, pe care a doua zi urma sa le vad si din alergare. Cine a alergat maraton stie ca in timpul unei curse perceptiile sunt mult distorsionate si te trezesti a doua zi ca habar nu ai ca ai trecut pe langa nu stiu ce cladire importanta, iar tu nici nu ai observat-o pentru ca erai prea obosit sau prea preocupat de detalii precum dureri, sete, ganduri, monologuri interioare si cate altele.

Nu pot sa spun ca aveam sperante foarte mari legate de acest concurs. De obicei toamna nu imi aduce rezultate foarte bune. De vina este caldura de peste vara care nu ma lasa sa ma antrenez la capacitate maxima. Corpul meu de “ne-maratonist” nu se poate raci suficient de bine in timpul curselor pe distante lungi, fie ca e vorba de antrenamente sau de concursuri si de aici limitarile privind viteza. Nu se mai pune problema ca nu as putea termina un maraton, insa temperatura ambientala este cea care imi da de furca cel mai mult si imi reduce posibilitatea de a alerga cu o viteza suficient de mare incat sa imi dobor recordurile personale. In scurta mea experienta competitionala am observat ca cele mai bune rezultate le-am obtinut primavara, dupa o iarna de antrenamente, in ciuda zapezii sau a temperaturilor reduse.

Speram doar sa imi pot atinge recordul anterior, cel de la Paris, in primavara. Din pacate, am alergat cu 4 minute mai mult la Budapesta. Am totusi o scuza – temperatura neasteptat de mare din ziua cursei. A fost atat de cald, incat parca se intorsese vara. In plus, 95% din traseul cursei a fost in plin soare, ceea a facut ca lucrurile sa fie si mai complicate pentru mine, care ma feresc de expunerea directa la razele soarelui, cat pot de mult.

Traseul maratonului de la Budapesta este destul de intortocheat. Se pleaca din centrul orasului, Piata Eroilor. In dimineata concursului toata zona era invadata de mii de oameni, concurenti si sustinatorii acestuia. E adevarat totusi ca agitatia nu se apropia de cea de la Paris sau Berlin, unde multimea era cel putin de doua ori mai numeroasa. Am plecat destul de devreme de la hotel, de grija sa ajung la timp la linia de start (probabil ca cel mai mare cosmar al meu este sa ratez startul…). La cortul principal al organizatorilor era destul de liniste, in ciuda faptului ca spre deosebire de alte maratoane, la Budapesta se permite ridicarea kiturilor chiar si in dimineata concursului. Mai mult decat atat, te poti inscrie chiar si cu 5 minute inainte de start. Explicatia directorului de cursa a fost simpla: Budapesta se afla oarecum in centrul Ungariei, la distante relativ egale fata de toate colturile tarii si astfel multi alergatori prefera sa vina in dimineata concursului pentru a economisi o noapte de stat la hotel. Realitatea e ca la autostrazile pe care le au, nu e nicio problema sa faci 150-200 km si sa ajungi in timp util la start.

Mi-am facut incalzirea si am inceput sa intru in “starea de concurs”. Creierul meu era pregatit sa accepte cei 42 de kilometri de alergare. Corpul e doar masinaria care executa miscarile, insa daca nu iti poti convinge creierul sa accepte, n-ai nicio sansa.

M-am dus cuminte in zona de 3:45. Desi “fanteziile” mele se indreptau spre 3:30, stiam ca inca nu e posibil asa ceva. Maratonul e un sport in care trebuie sa fii extrem de sincer cu tine. Daca iti furi singur caciula si te hazardezi pe primii kilometri alergand cu un tempo prea ambitios, in mod sigur iti vei primi rasplata pe ultimii kilometri, cand nu vei mai putea alerga nici macar cu o viteza decenta, iar per total vei obtine un rezultat mai slab decat in cazul in care ai aborda cursa cu inteligenta, incercand sa mentii un tempo constant si apropiat de realitate.

Startul a venit foarte repede. Traiam din nou senzatia aceea minunata ca sunt exact acolo unde trebuie sa fiu. Am inceput sa alerg alaturi de ceilalti lasandu-ma dus de val. Habar nu aveam pe unde sunt, iar despre traseu imi vine greu sa povestesc, pentru ca a avut destul de multe “intorsaturi”. Cert e ca am trecut de cateva ori pe langa celebrul Pod al Lanturilor, iar la un moment dat l-am traversat trecand in cealalta parte a orasului (Pesta). Cam tot traseul s-a aflat pe malul Dunarii, ceea ce la inceput a fost amuzant, insa spre final, cand soarele se ambitiona sa arda din ce in ce mai tare, a devenit destul de neplacut, pentru ca nu gaseai macar o bucatica cu umbra.

La prima linie dreapta am vazut in fata mea, cu un avans bunicel, un tricou de Ro Club Maraton. Mi-a crescut inima in piept. Era Sebastian.

Am reusit sa pastrez un ritm destul de constant, alergand primul semi in 1:48, iar cel de-al doilea in 1:50. Oboseala a inceput sa ma cuprinda in jurul kilometrului 30, cand am inceput sa simt dorinta de a ma opri sau macar de a incetini. Am rezistat totusi impulsului si am continuat sa trag de mine sperand totusi intr-un rezultat cat de cat decent. M-a ajutat faptul ca ungurii au avut puncte de rehidratare foarte bine puse la punct. N-am reusit sa iau decat un singur gel, contrar sfaturilor pe care le-as da altora, insa mi-a fost imposibil sa simt gustul de gel pe caldura aceea. Noroc cu Powerade rosu care se gasea la toate statiile de rehidratare. M-a ajutat foarte mult si faptul ca pe la kilometrul 12 m-a  asteptat Carmen si mi-a dat o fiola de Activator. Acesta este un produs minunat, caruia eu ii simt din plin efectul si m-a ajutat la modul real ori de cate ori l-am folosit.

Spre final cursa a devenit destul de plictisitoare. Spectatori nu prea au fost decat in zonele mai centrale, insa in liniile drepte spre periferie, nu era nimeni. La un moment dat am ratat un panou ce marca distanta parcursa si am crezut ca sunt mai aproape de finis decat eram in realitate. Dezamagire totala cand am vazut ca de fapt mai am 2 km si nu 1, asa ca sansele mele de a egala recordul anterior s-au spulberat.

Am terminat in 3:48:44.

Nu e rau. Daca ar fi fost mai racoare, probabil ca eram tot pe la 3:44 ca la Paris.

Dupa cursa am avut niste dureri cumplite de picioare. Partea buna e ca m-au lasat dupa cateva minute. Medalia primita a fost foarte fumoasa. Lantul de supermarketuri, Spar, a fost sponsorul principal. Ne-au oferit destul de multe lucruri in taxa de concurs.

Impresia generala despre acest concurs este pozitiva. Vecinii nostri si-au facut foarte bine treaba. Au un oras frumos si primitor cu alergatorii. La ei pana si prim-ministrul este maratonist. Deschiderea catre acest sport este foarte mare. Ceea ce ne dorim si noua!