Calatori prin Viena
Pentru a doua oara in viata mea m-am aflat la Viena si din nou am fost pe fuga. E un oras atat de frumos, incat trebuie sa il savurezi pe indelete. O sa vina vreodata si acest moment. Pana una-alta, am reusit sa trag in piept putin aer vienez si sa ma incarc cu imaginea unui oras bogat, excelent intretinut si care abunda de istorie.
N-ai cu cine…
Despre ce credeti ca vorbesc 3 maratonisti atunci cand se afla la Palatul Schonbrunn, in Viena?
Despre arta? Ntz. Despre arhitectura? Neah… Despre istorie? Ti-ai gasit…
Nu dom’ne, ei vad o panta fantastica undeva prin curtea palatului si incep o discutie tehnica despre antrenamentele pe care le-ar putea face acolo…
N-ai cu cine… Niste maratonisti 
))
Am inceput inscrierile in Ro Club Maraton
Au trecut cateva luni din momentul in care am zis “hai sa ne facem un club de maraton” si pana acum, cand putem sa facem inscrieri oficiale in club.
Cum ziceau cei de la Divertis… “birocratia oamenilor din birouri”…
Asadar, sa sune trompetele, sa bata tobele – RO CLUB MARATON si-a deschis portile pentru toti iubitorii alergarii!!!
Acum sa vedem ce se va intampla, cat de multi oameni vor fi interesati, cati ne vor sprijini, cati se vor implica. Ne bazam pe voluntariat. Ne bazam pe bunavointa si pe prietenie. Pe spirit de camaraderie. Pe fair-play, pe loialitate. Pe placerea de a fi impreuna, de a povesti despre antrenamente, despre cursele la care am participat.
Sunt sigur ca in timp vom avea si putere financiara, insa mi-ar place sa stiu ca acum vin alaturi de mine (si de noi) oameni care nu urmaresc in primul rand sa “profite”, ci mai curand sa daruiasca.
Ce poti sa daruiesti?
In principal timp, implicare, idei. Sunt multe lucruri de facut, in special pentru a promova imaginea clubului. Cu cat ne facem mai cunoscuti, cu atat avem sansa de a atrage de partea noastra parteneri care sa ne sustina in ceea ce vom intreprinde.
Deocamdata ne vom descurca cu ce avem, iar inceputul este bun. Avem un site, avem un statut legal, avem o echipa cu cel putin 20 de oameni, avem echipament personalizat si cred ca cel mai important este faptul ca avem dorinta de a face ceva nou (cel putin pentru Romania).
Suntem deschisi oricaror parteneriate, asa ca daca ai o propunere, nu ezita sa ne cauti!
Samsonman 2008
Samsonman nu se regasea în “calendarul” meu competitional pentru 2008. Totusi n-a fost nevoie de prea multa munca de convingere din partea lui Marian Tudorica, ca sa iau decizia de a pleca in Austria pentru acest concurs. Nu ca as fi tinut mortis sa mai marchez un semimaraton, insa combinatia de excursie in Austria + calatorie cu doi prieteni si nu in cele din urma o medalie la colectie m-a facut sa-mi modific rapid programul si sa imi strang bagajele.
Samsonman este un concurs destul de micut ce se desfasoara in localitatea St. Michael im Lungau din tinutul Kartnen in Austria, un coltisor de Rai unde iarna se schiaza, iar vara te bucuri de racoare, peisaje minunate si liniste.
Asadar, insotit de prietenii mei (si colegi in Ro Club Maraton), Marian Tudorica si Victor Vlad, am plecat din Bucuresti, cu doua zile inainte de Sfanta Maria, pe o vreme torida, care urma sa devina caniculara. Eram pregatit psihic pentru o calatorie de 1400 km, la care nu m-as fi aventurat daca as fi fost singurul sofer. Din fericire eram 3, asa ca totul a fost mult mai usor. Evident, drumul prin Romania a fost lung, greu si obositor. Ne-am umplut de nervi si am spus vorbe “dulci” guvernantilor, care nu sunt in stare sa construiasca o amarata de autostrada. Mai traisem experienta calatoriei in alte tari europene si stiam ca odata iesiti din patria noastra draga, lucrurile urmau sa se simplifice simtitor. Am strabatut Ungaria in doar cateva ore, fara niciun stres sau vreo complicatie. Acelasi lucru s-a intamplat si in Austria. Atat Budapesta, cat si Viena au centuri largi si excelent intretinute, care fac calatoria nu numai rapida, dar si placuta. Mai are rost retorica intrebare “cand o sa avem si noi asa ceva…?”.
In sfarsit… nu despre asta e vorba.
Concursul urma sa aiba loc in mijlocul zilei de 15 august, asa ca am putut dormi intr-un orasel aflat la 100 km de St. Michael, avand timp a doua zi pentru ultima bucata de drum. Austria este o taraaproape incredibil de perfecta pentru ochii unui roman. Am calatorit destul de mult, insa asemenea curatenie, simplitate si perfectiune a detaliilor nu prea am mai vazut. Iarba parea tunsa la milimetru, fir cu fir, iar din departare, peisajele pareau facute pe calculator. Nici daca ai fi cautat nu vedeai o hartie aruncata pe jos, sau o tigara sau o sticla goala sau praf… Aproape frustrant de perfect.
Ceea ce n-a putut fi perfect a fost vremea. Pe masura ce ne apropiam de St. Michael, cerul se acoperea de nori si pe parbriz incepusera sa apara primele picaturi. Odata ajunsi la punctul de inregistrare in concurs, ploaia a inceput sa cada din ce in ce mai puternic. Si era doar inceputul. Ne-am inscris in concurs: eu la semi, Marian la 10,5 km, iar Victor la maraton. Cu totul intamplator ne-am intalnit acolo cu un alt alergator roman, Cristian Prasneac din Vatra Dornei. Ne-am schimbat rapid si am facut ultimele pregatiri inainte de strat. Ploaia statuse si speram sa ramana asa. Trebuie spus ca aceasta localitate se gaseste la o altitudine de 1400 metri, asa ca temperatura de afara era de doar 14-15 grade Celsius. Cu alte cuvinte, numai buna pentru alergat. (In paranteza fie spus, in acea zi, in Bucuresti erau vreo 39 de grade…). Traseul alergarii a fost unul plat, cu o singura panta la start si la sosire. Se alerga pe un drum secundar, pe alocuri asfaltat, insa in mare parte drum “de tractor”. N-are rost sa spun ca si pe acolo era o curatenie incredibila si totul era excelent intretinut. Foarte aproape se vedeau muntii acoperiti de nori. In mod normal ar fi fost o cursa excelenta – aer curat, liniste, traseu plat, peisaj de vis. Insa a plouat. Si nu oricum, ci rau. A turnat cu galeata. In rafale. Ploaie rece, de munte, care iti patrundea pana in suflet. Alergam prin ploaie si imi pierise orice chef de concurs. Dupa ce am inceput sa ne distantam unii de altii m-am straduit sa imi vad de cursa mea si sa ignor vremea care se inrautatea.
Primul moment bun a fost cand am inceput sa ne intersectam cu concurentii de la cursa de 10,5 km. Cristian Prasneac a trecut ca o racheta pe langa mine, iar eu nu intelegeam ce e cu el – de ce alearga singur in sens invers. Mi-a strigat daca mai e cineva in fata lui, insa pana m-am dezmeticit era deja departe. De altfel, el avea sa castige cursa cu un timp de 36:45, sosind cu 2 minute in fata urmatorului. La un moment dat m-am intersectat si cu Marian. Si el s-a clasat destul de bine, insa nu atat de bine pe cat si-ar fi dorit. Dar asta e sportul… Nu ai de unde sa stii impotriva cui concurezi, chiar daca e un concurs de mici dimensiuni (in jur de 170 de concurenti la toate cele trei probe).
Dupa ce i-am intalnit pe cei doi mi-am vazut mai departe de alergatura mea. Mai aveam destul de mult. Nu imi mergea prea grozav. Imi era frig, eram ud si parca nu puteam sa respir cum trebuie. Am depasit un grup de “suporteri” inghesuiti sub o umbrela, care s-au uitat impasibili la mine. Nici macar un gest cat de mic de incurajare… La punctul de intoarcere m-am fortat sa beau niste bautura de rehidratare, desi nu imi era sete (pentru prima data intr-un concurs nu simt nevoia sa beau o tona de lichide). Trebuie sa marturisesc ca m-as fi oprit acolo. Nu neaparat din cauza oboselii, dar nu imi mai facea nicio placere sa alerg prin ploaie, cu adidasii murati, ocolind balti si cu gandul sa nu ma loveasca vreun fulger. Adevarul este ca au fost portiuni in care am alergat absolut singur pe un drum intr-o vale deschisa, in timp ce deasupra mea fulgera si tuna. Ma gandeam ca as putea fi destul de usor lovit de un fulger, daca i se punea pata pe mine.
Kilometri se scurgeau unul dupa altul. Am alergat mai bine pe a doua jumatate, insa nu mai erau sanse sa imi dobor recordul pe semi. Nu mai aveam resurse si incepusem sa inghet. Mainile imi erau incarligate de frig si injuram de fiecare data cand o rafala de vant si ploaie ma izbea din fata (macar nu era din spate, ca sa ma impinga). Mi-a dat curaj sa continui intalnirea cu Victor, care intrase deja in al doilea circuit si conducea detasat. Mi-a strigat cateva incurajari si aparitia lui mi-a facut bine. A fost ca un fel de gel de carbohidrati administrat pe cale psihica, daca imi permiteti o astfel de metafora maratonistica… Apropo de gel – am carat unul cu mine, dar n-am simtiti niciun moment nevoia sa il iau. Probabil ca ar fi fost nevoie sa o fac.
In cele din urma am vazut la distanta localitatea de unde plecasem. Eram fericit ca o sa se termine cursa. Mai aveam panta pana la finis. Ca sa fie totul perfect, mi s-a desfacut un ac de la numarul de concurs si cu mare greutate am reusit sa il prind, pentru ca aveam degetele complet inghetate. La finis nu era multa lume. Marian ma astepta sa imi faca o poza. Cativa alergatori beau bere sub un cort. Am incheiat cu timpul 1:50:06. Nu aveam de ce sa fiu multumit, dar nici nu vroiam sa imi fac procese de constiinta. Altadata va fi mai bine.
Am mers la masina si am dat drumul la aerul conditionat pe incalzire maxima. Era un fel de ironie a sortii: am plecat din Bucuresti cu aerul conditionat pe rece la maxim, iar acum frisonam ud pana la piele prin muntii din Austria. Am stat un timp in masina si m-am incalzit. Dupa ce mi-am revenit am plecat spre linia de sosire pentru ca nu vroiam sa ratez sosirea lui Victor. Dupa 3 ore 5 minute si 17 secunde, Victor, supranumit si “nea Gigi” pe durata calatoriei, a trecut primul linia de sosire, cu 7 minute in fata celui de pe locul 2. Victorie romaneasca la 2 dintre probe si poate ca le-am fi luat toate medaliile de locul 1, daca Marian ar fi avut inspiratia sa se inscrie la semi.
Am asteptat ceremonia de premiere, in care Victor s-a suit pe podium si a baut bere dintr-o halba imensa. O merita! Dupa care am fugit (de aceasta data cu masina) catre Viena.
Aventura Samsonman se terminase cu bine pentru toata lumea.
Mai multe poze aici – http://www.maraton.info.ro/html/samsonman_austria_2008.html
Aur olimpic la maraton
38 de ani, 1,60 metri, 48 kilograme, Romania, medalie de aur, Olimpiada, maraton.
Intr-un cuvant CONSTANTINA DITA-TOMESCU !!!!
O mare campioana aduce tarii noastre si in mod particular noua, iubitorilor de maraton, cel mai frumos dar la care puteam visa – aurul olimpic in proba „regina” a atletismului, maratonul.
Aflata la o varsta la care alti sportivi de performanta s-au retras de mult, iar oamenii „obisnuiti” abia daca pot alerga cateva sute de metri, Constantina Dita-Tomescu a reusit sa obtina un rezultat exceptional, castigand maratonul feminin la Jocurile Olimpice de vara din Beijing, in dimineata zilei de duminica 17.08.2008.
Ea a depasit alte 83 concurente obtinand un timp de 2 ore 26 minute si 44 secunde, conducand concursul timp de mai mult de o ora – o performanta incontestabila, tinand cont de valoarea participantelor la aceasta proba.
“A fost o mare performanta”, a spus ea reporterilor. “La campionatul mondial din Canada, toata lumea a spus ca nu voi putea alerga. Dar am aratat astazi ce pot face.”
Fosta campioana mondiala, Catherine Ndereba din Kenya a castigat medalia de argint la diferenta de o secunda, sprintand pentru a termina in fata chinezoaicei Zhou Chunxiu, care a castigat in cele din urma medalia de bronz. Ndereba a terminat cu de 22 de secunde in spatele castigatoarei, in 2:27:06.
Dita-Tomescu arata atat de puternica atunci cand a intrat pe Stadionul National, in ovatiile a peste 60.000 de spectatori. Uralele au crescut in intensitate atunci cand sportiva noastra a intrat prin tunelul stadionului, insa ea si-a vazut de treaba si s-a asigurat ca trece linia de sosire prima, pentru ca abia apoi sa isi indrepte atentia asupra publicului.
“Inainte de cursa ma gindeam la medalie, dar recunosc ca nu la aur. Erau prea multe atlete de valoare ca sa sper atit de departe. Stabilisem cu antrenorul ca daca se alearga mai lent pe prima parte, sa maresc ritmul in a doua jumatate. Am tras tare si chiar m-am mirat ca nimeni nu a venit dupa mine. Poate au crezut ca nu o sa rezist. Pe ultimii doi kilometri am simtit oboseala si am inceput sa ma uit inapoi. Imi era teama ca voi pierde medalia. Mi s-a mai intimplat asta si la Olimpiada de la Atena, cind am terminat doar a 20-a si la Mondialele de la Edmonton, in 2001, cind eram in frunte la 30 de kilometri. Abia pe ultimii 200 de metri am fost sigura ca am cistigat”, a spus Pusa Tomescu.
Constantina s-a desprins de pluton la jumatatea distantei catre finalul celor 42 de kilometri. Doar 7 sportive, formand un grup au reusit sa o urmareasca la o oarecare distanta. “Am tras tare pentru ca imi doream aceasta medalie de aur,” a spus Constantina Dita-Tomescu.
Alaturi de Constantina, alte doua alergatoare au reprezentat cu onoare tara noastra. Lidia Simon, vicecampioana olimpica de la Sydney, a sosit a opta, iar Luminita Talpos a incheiat cursa pe locul 18. “Sint fericita pentru realizarea Pusei, a fost extraordinara. Este o zi mare pentru atletismul nostru, pentru Romania. Personal, mi-am dorit o clasare intre primele sase. Nu mi-a reusit, dar asta ma ambitioneaza sa merg mai departe. Vreau sa mai fac o Olimpiada”, a marturisit Lidia Simon. Nici Luminita Talpos nu e prea fericita: “Sint mai mult dezamagita decit obosita. Imi reprosez ca am stat tot timpul in pluton. Am intrat in ritmul altora, in loc sa ma duc in fata, sa-mi fac propria mea cursa. In plus, mi s-a desprins o unghie de la piciorul drept si am simtit mereu dureri”.
Britanica Paula Radcliffe, una dintre favoritele cursei a terminat cursa in doar 2:32:38, cu 6 minute in spatele sportivei noastre.
Weekend cu concursuri
Nu mi-am propus sa vanez toate concursurile de tara, insa o anumita ritmicitate a competitiilor imi prinde bine, pentru ca imi ofera motivatia necesara pentru antrenamente.
In weekend-ul care a trecut aveam programat Semimaratonul Sfantu Gheorghe, dar s-a nimerit sa merg si la Crosul Slanicului.
Cateva vorbe despre fiecare:
Despre semimaraton aveam un feeling ca o sa fie bine si ca o sa merite deplasarea. Le-am luat cu mine si pe fete, ca sa facem si o excursie cu aceasta ocazie. Timpul se anunta tocmai bun pentru alergare, iar eu eram dornic sa imi iau revansa dupa acel rezultat slab de la DHL. Stiam ca pot mai bine, insa asa cum am mai spus-o de cateva ori, caldura ma incetineste ingrozitor. M-am bucurat cand in dimineata cu concursul am constatat ca cerul e acoperit cu nori. Bine totusi ca nu a plouat.
Am stat la o pensiune foarte dragutza in Sancrai, o localitate in apropierea Sf. Gheorghe – Kiss Panzio. Daca aveti drum pe acolo, va recomand aceasta pensiune – curat, civilizat, preturi decente si o atmosfera de totala relaxare. Pacat ca nu am stat mai mult. Cred ca acolo as fi putut sa ma deconectez de la stresul pe care il inghit in Bucuresti.
Bineinteles, in noaptea de dinaintea concursului m-am perpelit in pat, de parca eram inainte de examen… Asta sunt eu, n-am ce sa fac, doar ca mi-e ciuda pe mine ca nu ma pot odihni bine exact atunci cand trebuie. Am mancat ceva usor si am plecat spre localitate, la linia de start. Acolo m-am intalnit cu o multime de cunoscuti, o parte dintre ei colegi de club, altii cunostinte diverse. Se faceau ultimele pregatiri. Dl. Csutak Tamas, organizatorul concursului era in mare agitatie. Omul s-a straduit sa iasa totul foarte bine si chiar i-a reusit. De altfel, cred ca principala reusita a fost atmosfera prieteneasca si destinsa care a caracterizat tot evenimentul. Am adus si eu din partea MH 100 de reviste, care au fost puse in pachetele oferite concurentilor. Chiar a fost o surpriza placuta ca am primit sac, tricou, medalie, diploma, cateva dulciuri (plus MH-ul) pentru o taxa modica de 10 lei.
Ne-am pus si noi bannerul clubului pe acolo, am facut cateva poze si hai la linia de start. O numaratoare inversa in ungureste, castile in urechi, mana pe butonul cronometrului si la treaba. Ca la mai toate concursurile din tara, stratul este foarte rapid, pentru ca sunt putini oameni si esti tentat sa te iei dupa “vitezomani”. Asa ca primul kilometru am cam sprintat, lucru total inadecvat pentru o cursa lunga. Apoi m-am calmat si mi-am zis ca asa oricum nu ajung nicaieri, ba risc ca “ma tai” devreme si sa nu mai iasa nimic. Deja incepuseram sa ne rasfiram dupa puteri. Din cate mi-am dat seama, eu am cam stat la jumatatea “plutonului” pe toata durata cursei. Aveam de parcurs 6 circuite de 3,5 km. Partea foarte proasta (un mare minus al acestui concurs) a fost faptul ca nu au oprit circulatia (decat intr-o mica zona, unde era linia de start/sosire. Asa ca am alergat printre masini, ceea ce este nu numai neplacut, dar si periculos. Nu pot sa zic ca era cine stie ce trafic, dar totusi… Am inteles de la dl. Tamas ca nu s-a putut obtine oprirea circulatiei, oricat a incercat. Cum de in alte orase, cu mult mai mari decat Sf. Gheorghe se poate, iar la noi nu…? Frustrant.
In tot cazul, noi ne-am concentrat pe treaba noastra si am alergat care cum am putut. La inceput ne faceam semne atunci cand ne intersectam, pentru ca mai apoi sa devenim mult mai seriosi. In linii mari, am mers ok. La inceput m-a apucat burta, dar apoi m-a iertat. Pe la jumatatea cursei ma miscam foarte voios si era superb daca ma puteam mentine asa. Spre final am mai incetinit, insa in medie am reusit sa merg cu aproximativ 5′/km, ceea ce m-a dus la un timp final de 1:43:50 – un record personal pe semi.
Evident, alergatorii mult mai buni decat mine m-au depasit cu aproape o tura sau chiar mai mult. Ma uitam la Victor Vlad, un alergator de exceptie, a alergat cot la cot cu niste pustani cu 20 de ani mai tineri decat el, conducand fara drept de apel toata cursa. Absolut incredibil. Il priveam cat de concentrat si decis era in timpul cursei si cu toate acestea si-a rapit o secunda ca sa ma bata pe umar prieteneste, pentru incurajare, atunci cand a trecut pe langa mine, depasindu-ma o tura. Ce sa zic… In asta consta frumusetea acestui sport facut la nivel de amator – participi la concursuri alaturi de oameni mult mai buni ca tine, insa nimeni nu te priveste cu dispret, nimeni nu zice “da-te mai incolo”, ba din contra, esti incurajat, te simti bine, esti la fel de important ca cei care te depasesc sau pe care ii depasesti. Multi dintre prietenii mei din club au ocupat primele locuri si ma bucur pentu ei. Poate intr-o zi o sa ajung si eu acolo, dar chiar daca nu o sa se intample asta, bucuria alergarii nu mi-o poate lua nimeni.
Eu am avut parte si de o galerie speciala, in sensul ca Dora si Carmen au avut rabdare si au stat dupa mine, asteptandu-ma la fiecare tura cu bautura izotonica si facandu-mi poze. Carmen a fost deja la trei concursuri cu mine si cred ca a inceput sa inteleaga lumea aceasta in care cuvintele de ordine sunt fair play, prietenie si pasiune pentru ceva sanatos si care aduce numai satisfactii.
Dupa ceremonia de premiere si poza de final, am mers si am mancat cu baietii. Initial aveam in plan sa stam pana duminica la Sancrai, insa toata lumea vroia sa plece, asa ca am decis sa plecam si noi la Cocorasti (adica la casa de vacanta), in ideea ca a doua zi sa mergem si la crosul de la Slanic. Drumul de intoarcere a fost foarte anevoios pentru ca a plouat torential.
A doua zi am facut greseala sa mergem la Slanic, unde avea loc “marele” cros de zilele orasului. A fost o cursa de 1,7 km, foarte rapida, cu putini participanti si care a pus capac prin ceremonia de premiere, care mie unuia mi-a stricat tot cheful. De ce? Pentru ca a existat un anumit prezentator isteric care a urlat non-stop intr-un microfon conectat la un sistem de amplificare dat la maxim. Dobitocul se credea probabil extrem de important si a zbierat de ne-a facut creierii tzandari. Nu mai vorbesc de faze penibile de genul “fetele ramane pe scena” sau marele anunt ca nu-stiu-ce patron local ofera tuturor premiatilor cate o pizza (adica o placinta de 2 lei de la Fornetti, pe care ei o numesc pizza). Penibilitati si tzaranisme… La un moment dat n-am mai suportat zbieretele istericului si am plecat sa mancam la un restaurant, unde am luat o tzeapa cum numai la restaurantele de 2 lei se intampla – mancare scumpa, proasta si putina… Sa le stea in gat si sa ramana fara clienti!
In sfarsit, cam asta a fost aventura din weekend. Mi-am facut pofta de concursuri pentru o perioada. Saptamana asta am lasat-o ceva mai usor cu antrenamentele, pentru ca m-am simtit cam obosit. Chiar daca timpul meu de la semi nu e prea grozav, in comparatie cu alti sportivi, totusi eu m-am straduit destul de mult sa il obtin si chiar sunt bucuros ca ma apropii de 1:40, iar cu timpul poate o sa ajung si la 1:30.
Aici puteti vedea galeria foto de la Semimaratonul Sf. Gheorghe 2008.
