SPORTSCIENCE.RO
Institutul National de Cercetare pentru Sport a lansat siteul www.sportscience.ro, pe care va invit sa il vizitati. Nu este gata 100%, insa deja are peste 300 de articole din stiinta sportului si se va mai imbogati in timp cu inca cel putin pe atat.
Acest site aduna munca din ultimii 6 ani a celor care lucreaza in institut (si nu numai – in 2002 am participat si eu cu o lucrare la conferinta, iar anul acesta voi participa din nou). Practic acesti oameni sunt acolo pentru a genera idei care sa duca la imbunatatirea performantei sportive. Articolele din reviste si de la conferinte reprezinta cercetare originala si merita citite.
Esquire… de Romania
Primul numar. L-am luat si eu ca sa vad ce poate. Nu m-a dat pe spate. Nu ca ar fi vorba de concurenta, dar chiar asta e senzatia. Mi-a placut articolul “Blogosfera”.
Antrenament… pe fuga
Nu eram sigur daca o sa pot ajunge la antrenament azi, dar mi-am luat echipamentul cu mine, just in case. M-am trezit foarte devreme pentru ca a trebuit sa o iau pe mama de la Filantropia sa o duc la un consult neurochirurgical la Municipal. De ce un pacient internat trebuie sa fie carat de famile la alt spital, pentru un consult interdisciplinar (strict legat de problema pentru care a fost internat)? Pentru ca suntem in Ro. Am stat pe holul spitalului mai mult de o ora. Pentru mine nu era problema, dar pentru mama nu a fost bine deloc… In sfarsit…
Dupa ce am dus-o inapoi pe mama, am “gonit” spre stadion (gonit e un fel de a zice, pentru ca Stefan cel Mare este un haos total si se circula ingrozitor). Am reusit sa alerg 8 km, dar nu mi-au intrat asa cum as fi vrut. Am mancat pe fuga, in masina si nu chiar ce trebuia, asa ca m-am simtit greoi si lipsit de energie. Totusi am reusit niste intervale interesante. De maine cica se strica vremea…
Azi, mare eveniment in familia mea: prima zi de gradinitza a Dorei 
Am avut emotii mai mari decat ea, pentru ca mi-era teama sa nu o gasesc plangand dupa noi. Din fericire am gasit-o senina, linistita si mi-a spus ca mai vrea sa vina. Ufff… Inca un hop depasit.
Am reusit sa predau si articolul despre Ironman Ungaria. Azi am shooting cu Vlad. O sa iasa un articol foarte misto (nici nu se poate altfel). Deplasarea asta in Ungaria a fost misto, dar m-a obosit cam tare, fiindca atunci cand am ajuns acasa, in loc sa ma odihnesc si eu ca omul, am gasit pe mama bolnava, apoi s-a imbolnavit si Dora… Asta-i viata. Le depasim noi si pe astea.
Un antrenament perfect
Dupa o saptamana de antrenamente de intensitate, despre care nu pot sa zic ca ma omor dupa ele, azi am facut un antrenament de volum. Mi-a iesit exact asa cum trebuia. Dormisem suficient in noaptea de dinainte, m-am trezit bine dispus, am temporizat bine masa de carbohidrati de dinainte de antrenament, temperatura de afara a fost in jur de 18 grade, fara vant. Deci conditii perfecte pentru un antrenament perfect. Mai mult decat atat, periostita nu si-a facut simtita prezentza, ceea ce mi-a permis sa fac cei 16 km in conditii de confort.
Este foarte interesant cata satisfactie iti da un antrenament bun, indiferent de sport. Imi aduc aminte ce multumit ma intorceam si de la antrenamentele de forta – acea oboseala placuta, combinata cu sentimentul ca ai mai facut un pas inainte catre obiectivul pe care ti l-ai propus.
Ma bucur sa vad ca tot mai multa lume vine la alergat. Seara este mult mai multa lume ca in timpul zilei. Vin in special fete (nu ca asta ar conta, oricum e intuneric, sunt insurat etc 
); probabil ca in timpul zilei, pe lumina, se jeneaza sa apara, ceea ce este stupid, pentru ca eu zic ca romanii au depasit stadiul idiot in care aratau cu degetul si chicoteau cand cineva facea jogging.
M-am bucurat sa ma intalnesc pe stadion cu 2 maratonisti mult mai buni decat mine. Pe unul dintre ei l-am cunoscut la Maratonul Callatis. Printre altele mi-au spus ca imi citesc blogul, ceea ce este inca o satisfactie in plus pentru mine. Eu vad acest blog ca pe un loc unde sa astern niste ganduri, impresii, eventual imagini care mi-au placut; nu simt nevoia sa dau lectii sau sa tin prelegeri. Pentru asta am siteurile, revistele, orele de consultanta, seminariile. E suficient.
Lumea adancurilor
La Monaco am reusit sa vad, destul de pe fuga, Muzeul de Oceanografie, care are si un acvariu superb, cu prezentare de exceptie.
Mai jos, o reproducere in miniatura a corabiei lui Columb, Santa Maria
Amintiri
Am dat, din intamplare, peste un link catre un articol din Evenimentul Zilei de prin 2001 – http://www.evenimentul.ro/articol/supernovitati1.html
Pe atunci eram mare fan al Academiei Catavencu (si acum sunt, dar mai rar) si chiar ma apucasem sa scriu. Marea mea realizare a fost un concurs de proza scurta (umoristica) cu tema “Romania viitoare”, pe care l-am castigat in fatza unor nume deja celebre – Radu Pavel Gheo, Lucian Merisca (scriitori consacrati), Mihai Gainusa (care a luat locul 2, sub mine). Au fost cateva texte selectate din cele trimise de “concurenti”, pe care le-au publicat in Almanahul Catavencu, iar autorii au primit 100 de dolari. Apoi s-a decernat marele premiu, un computer, pe care l-al luat eu si tare bine mi-a prins, ca aveam o rasnitza total depasita )
A mai fost o perioada buna in care cei de la Catavencu organizau concursuri saptamanale de proza scurta cu tema data, premiate cu 100 dolari fiecare. Am castigat si vreo trei d-astea, dar sub nume diferite, in primul rand pentru ca depasisem (cu putin) 25 de ani, care era limita de varsta si apoi pentru ca nu puteam sa castig de mai multe ori. Misu Gainusa spunea intr-o emisiune ca si el a facut la fel. Lol. Poate vin astia si ne cer banii inapoi )
De atunci n-am mai scris proza umoristica, dar poate ca o sa ma apuce candva din nou.
Intervale kenyene
Spuneam mai de mult ca e timpul sa imi schimb strategia de antrenament, astfel incat la urmatorul concurs sa pot scoate un timp mai bun. Cu ocazia drumului in Ungaria, am avut ocazia sa stau de vorba cu Vlad Stoica, care are o experienta mult mai mare decat mine in antrenamentul de anduranta (si nu numai… putina lume stie ca Vlad a lucrat mult timp ca antrenor personal la nivel de top, fiind scolit prin strainatate; acum nu mai are timp de asa ceva pentru ca a intrat in bussines, dar ar putea sa dea lectii multora).
Intre cele 2 Ironman-uri, Vlad si-a modificat foarte mult strategia de antrenament, pentru ca urmarea sa isi imbunatateasca radical timpul. Acest lucru s-a intamplat (mai mult de 2 ore diferenta, fapt partial explicabil si prin nivelul de dificultate diferit al celor doua concursuri), dar a necesitat o regandire a programului. In sportul de anduranta nu ai cum sa progresezi daca nu cresti intensitatea, iar asta inseamna in principal sa alergi/pedalezi/inoti mai repede.
Antrenamentul cu intervale nu e o inventie noua, insa ramane un instrument extrem de util pentru orice sportiv. M-am decis sa incerc si eu (in ciuda faptului ca e mult mai tentant sa fac antrenamente lungi la puls de concurs…). Vlad mi-a povestit despre “intervalele kenyene”, metoda pe care o folosesc alergatorii kenyeni – niste “jumatati de buletin” care ocupa cu dezinvoltura toate podiumurile maratoanelor internationale si a altor probe de lunga distanta.
Intervalele kenyene se fac asa – un minut alergi la puls maxim, apoi 1 minut alergi foarte lejer, timp in care pulsul tinde sa scada. Eu, deocamdata, fac intervale 400 m cu 400 m, pentru ca aceste “kenyene” sunt prea solicitante. Eventual as putea sa incerc sa fac 1 minut cu 3 minute, pentru ca in intervalul de 1 minut de refacere pulsul meu abia are timp sa revina la un 80%, ceea ce inseamna tot intens.
Ma gandeam la alergatorii kenyeni – baietii astia alearga 42 de kilometri cu o viteza medie de 20 km/h sau chiar mai mult. Daca aveti curiozitatea, incercati sa vedeti ce inseamna 20 km/h si cat puteti sustine o asemenea viteza. Multi oameni nici nu o pot atinge…
M-a blestemat cineva…?
Al treilea roman SF in serie pe care il abandonez… “Lordul luminii” de Roger Zelazny. Poate sunt eu obosit si nu mai am chef sa gandesc toate complicatzeniile sf-ului modern…
Romanul asta are ca personaje o multime de zeitati egiptene care vorbesc in 2 peri unii cu altii de nu pricepi nimic… N-am rabdare sa citesc asa ceva. Viata e scurta.
Rog pe aceasta cale iubitorii de sf sa imi faca recomandari, macar sa cumpar ceva citibil, ca ma doare sufletul sa arunc cu bani aiurea.
Muscle & Fitness
Cu multi ani in urma mi se parea ca l-am prins pe Dumnezeu de un picior daca faceam rost de un exemplar din Muscle & Fitness, Men’s Health, Ironman… Apoi au venit timpuri mai bune, cu posibilitati mai mari si am reusit sa-mi fac abonamente la unele dintre ele, dar uite ca azi exista variantele in limba romana si asta este un motiv de bucurie, indiferent daca e vorba de concurenta.
M-am bucurat sa gasesc la tarabe revista Muscle & Fitness in limba romana. Era timpul sa apara. Florin Preduchin, cel care ani de zile a scos revista Flex in romaneste, a decis sa aduca in tara M&F, o revista mult mai accesibila publicului larg. Flex-ul era o revista interesanta, dar cam prea tehnica, iar asta limita adresabilitatea. M&F-ul de fatza arata ok (se poate si mai bine la nivel de tiparitura, dar nu vreau sa caut nod in papura… mai ales ca fatza de fostul Flex, diferenta este uriasa). Primul numar este un “Arnold special” si mi se pare normal, atat timp cat Arnold a fost vedeta numarul 1 a culturismului mondial si a trustului Weider, in particular. N-am apucat sa o citesc inca, doar am rasfoit-o, iar impresia este pozitiva. Am citit doar editorialul d-lui Preduchin (Pagina lui Florin), care mi-a lasat un gust destul de amar, pentru ca din primul numar dinsul se repede sa plateasca niste “politze”, gest care nu se potriveste cu pozitia sa. Asta e parerea mea. Nu imi pot imagina, de exemplu, pe Razvan Spiridon, care din pozitia de redactor-sef sa se apuce sa dea in X sau Y (direct sau voalat), doar ca sa se razbune pentru cine-stie-ce neintelegeri din trecut. Eu consider ca o atitudine pozitiva si constructiva atrage dupa sine succes si recunoastere si pana la urma tine de fair-play.
Lasand la o parte asta, ma bucur ca revista a aparut, pentru ca este un castig pentru cei pasionati de “tras de fiare”.
De cealalta parte a baricadei
Ma doare sufletul cand aud sau citesc lucruri rele despre medici, pentru ca stiu cat de grea este meseria asta si ce investitie de timp si nervi trebuie facuta ca sa ajungi medic si apoi ca sa iti faci meseria bine, de multe ori in conditii proaste.
Viata m-a adus si de cealalta parte a baricadei, adica in postura de pacient sau “apartinator”. Cred ca e o experienta utila pentru orice medic sa ajunga in postura de pacient. Dupa ce treci prin asa ceva, iti privesti cu alti ochi proprii pacienti.
Recent am avut niste probleme cu mama si inca sunt contrariat de atitudinea unui medic in care tindeam sa am incredere, pentru ca este o persoana cunoscuta, cu titluri, studii, functii etc. Nu o sa dau nume si nici nu intentionez sa denigrez. Nu e stilul meu. Incerc doar sa ma dumiresc de ce un om de la care te-ai astepta sa fie un bun profesionist se dovedeste foarte superficial.
M-am programat telefonic la o consultatie, discutand chiar cu persoana respectiva. A doua zi am venit cu mama la clinica (particulara) si surpriza, medicul nu putea sa vina in acea zi… Mi-am inghitit enervarea, pentru ca mama era intr-o stare foarte proasta si greu deplasabila. Ne-a preluat o fizioterapeuta tanara, care ne-a spus senina “hai sa incepem tratamentul”. Fara consultatie, fara diagnostic… Ar fi trebuit sa refuz, dar m-am gandit ca ii va face o procedura banala si poate ii atenueaza durerile. Ceea ce nu s-a intampla, ba din contra. E groaznic sa iti vezi mama plangand de durere.
Am plecat cu promisiunea ca a doua zi va veni si medicul. A venit, intr-adevar, debordand de energie si veselie. Nimic rau, doar ca evaluarea a fost foarte superficiala si tratamentul din nou inadecvat. In paranteza: eu nu imi permit sa contrazic colegii cu mai multa pregatire si mi-e sila de cei care se considera superiori neavand nimic real care sa le sustina aceasta atitudine (decat tampenia si paranoia din capul lor). Spun “tratatment inadecvat” pentru ca dupa ce am dus-o pe mama la spital (la un medic care mi-a fost recomandat chiar de catre medicul de la clinica particulara), medicii de acolo mi-au spus ca a primit un tratament prost ales, care i-a inrautatit starea (lucru pe care l-am constatat si eu).
In afara faptului ca cele cateva zile de mers la clinica ne-au costat niste bani (dar nu asta conteaza in fond…), bani pentru care nu am vazut nici macar un gest mimat de a ni se da o chitanta, am primit si un tratament aiurea si am internat-o pe mama intr-o stare mai grava decat in cea in care venise la Bucuresti.
Ok, shit happens… Dar de ce se intampla asta atunci cand te duci la o clinica in buricul Bucurestiului, la un medic de la care ai avea pretentii, macar si pentru faptul ca e profesor universitar, doctor in medicina, sef de clinica la un spital important etc…
Repet, departe de mine gandul de a lovi in medici. Sunt destui cei care au hobby-ul asta. Insa imi pun intrebari. Mai ales la “particular”, unde ar trebui sa il tzina in puf pe pacient, ca le decarteaza banul in mod direct, de ce se ajunge la asa ceva. In fond nu era un caz foarte complicat (insa grav prin intensitatea durerilor), cel putin pentru un om cu studiile si experienta medicul respectiv.
Nu stiu ce sa mai cred.
Acum mama e in spital, e ceva mai bine si ne-am relaxat putin.
